S-ar putea crede că înclinația oamenilor de a folosi clișee a înflorit odată cu progresul tehnologic: „stereotip“, „clișeu“, „șablon“, „poncif“ – cu toate trimit, prin sensul de bază, la domeniul tehnic al reproducerii: grafică, fotografie, presă, textile, în general, producția de serie. „Ori de cîte ori obiectele se fabrică în serie se întrebuințează șabloane de trasaj“, ne spune inginerul Orbonaș în vechiul său Manual de atelier mecanic (1935). Să fi fost clișeele mai puțin triviale și invazive înaintea acestor inovații tehnologice?

Metafora domeniului tehnic ne poate ajuta să înțelegem mirajul utilizării șabloanelor. „Rezultatele obținute în urma aplicării metodei de șablonare a urzelilor pe războaiele de țesut au însuflețit în muncă pe toți maiștrii fabricii“, citim într-un ziar Scînteia din anul 1953. Banala reproducere nu e lipsită de plăcere. Obținînd, cu ajutorul unui simplu șablon și cu un efort minim, copia perfectă a obiectului rîvnit, trăim euforia repetabilității, a reproducerii perfecte. Desigur, rezultatul nu mai e un original, ci o copie; trăim însă în lumea producției de serie. Un produs de serie mică, fabricat în „numai“ cîteva sute de exemplare, e pe jumătate original.

În plus, șablonul permite îmbinarea, potriveala perfectă. „Mufa trebuie să fie rotundă, să fie întreagă, să intre bine în țeavă. Se pun șabloanele, se probează calibrele“, aflăm din revista Contemporanul (1949). Cum să nu resimți satisfacție, bucurie, cînd găsești „mufa“ (ponciful, clișeul) care intră perfect în „țeava“ realității? Și, într-adevăr, „cu excepția excepțiilor“ (ca să folosim o idee primită de-a gata), șabloanele se potrivesc, uneori, mănușă.

Dar nu valoarea de adevăr le lipsește, în primul rînd, clișeelor, nu acesta e principalul reproș care trebuie să li se facă, ci lipsa de autenticitate, de întemeiere, de justificare. Șablonul poate corespunde într-o anumită măsură realității, dar o face în mod contingent, întîmplător, accidental. Șablonul, ca generalizare, e o judecată a posteriori care se erijează în judecată a priori. E parvenirea particularului la universal, iluzia de universalitate a particularului.

Părăsind clișeul stigmatizării șabloanelor, Hans-Georg Gadamer oferă o interpretare aparte a prejudecăților, definite îndeobște ca judecăți neîntemeiate. Prejudecata – ca ante-înțelegere, anteconcepție, și nu în sensul înfierat de iluminism, de judecată îngustă, de parti-pris („Prejudecata este o părere fără judecată“, Voltaire) – este doar un punct de plecare, o deschidere care face posibilă înțelegerea. Nu poți înțelege nimic dacă ești tabula rasa, dacă nu ai o pre-configurație, un orizont cultural de așteptare. Rațiunea pură – ea însăși omenească și, ca atare, imperfectă –, propusă de iluminism ca instanță supremă, e insuficientă și ineficientă fără autoritatea tradiției, a culturii transmise, a cutumelor.

Ilustrație de Ion BARBU