Anii ’90 – perioada transmisiunilor în direct, ieşiri în stradă, procese, discursuri şi izbucniri revanşarde. A fost momentul în care oamenii au început, au învăţat şi au insistat să vorbească, să strige – toţi în acelaşi timp – parcă într-un exerciţiu asurzitor de exteriorizare.

Treptat, reprezentanţii de „mase“ s-au transformat în „lideri“ – de opinie, sindicat, partid, grupuri de interese… Avem astăzi parte de protestul specializat, instituţionalizat şi anemic, asumat „eroic“, dar strict declarativ, într-o desfăşurare de forţe altfel susţinute de un noian întreg de alianţe, acorduri, strategii formale şi… cotizaţii. Între ziua de azi şi „istoria scrisă în stradă“ – expresie pe vremuri consacrată – s-au petrecut multe şi mai ales s-a aşternut uitarea. Virgil Săhleanu ne mai spune ceva? Ori poate, Marian Munteanu? – dosare, dosare penale, o cifră adăugată, sporind încă o dată numărul celor ce îngroaşă pe zi ce trece lista altora care, la rîndul lor, au trecut. S-a întîmplat ca acum cîteva săptămîni, în perioada ultimelor mitinguri, să aud o remarcă dispreţuitor-amară: „Revoluţia la români?! Mă laşi, ăştia nu sînt în stare să stea cîteva ore în stradă!“. Eu eram la umbră, doamna nemulţumită tocmai cobora dintr-o maşină, desigur dotată cu aer condiţionat… Mai tîrziu m-am uitat la televizor, curioasă să văd ce mai e… Se terminase mitingul, mai erau cîteva grupuri răzleţe, imaginile pieţei goale se succedau încă pe fondul unei discuţii reporter/intervievat – de fapt, o femeie. Nu era o „doamnă“. Transpirată, ponosită, cu vocea gîtuită şi privirea spartă în ecran. O femeie răvăşită de cele peste 30 de grade din atmosferă şi de lipsa celor 25% din buzunar. Ca de altfel toţi ceilalţi care se perindaseră în ziua cu pricina prin faţa camerelor. Cam atît…

Acum vreo 20 de ani, oamenii aceloraşi generaţii vorbeau de libertate. De idealuri şi speranţe. De clădirea unui „mîine“ contopit cu un viitor pe care astfel şi-l puteau apropia. Solidar. Între timp, parcă în sensul invers istoriei, aceiaşi oameni au involuat. Şi fără să consimt, mi-o asum. Pentru vina de a fi stat pe margine, în apropierea celorlalţi asemeni mie, dar nealăturat. Cineva, un străin, m-a întrebat odată cum am parcurs eu aceşti ani şi am răspuns „nicicum“. Totul a venit ca un tăvălug, oameni sub vremi…  Pentru că, se pare, s-a împămîntenit reflexul contorizării individuale prin desfigurare. Sau resemnare, dacă vreţi.

Pentru că liberi fiind, am devenit docili… Pentru că învăţaţi cu puţin am deprins noţiunea de limită, însuşindu-ne pauperitatea ca un modus vivendi. …iar „alinierea la normă“ a devenit îndeletnicire naţională… ca de altfel şi eludarea ei… Socială ori legală, norma asta urma să servească democraţiei şi, ulterior, într-un parcurs cronologic, apartenenţei europene, fără însă a-şi vădi caracterul – de principiu, premisă ori deziderat. Atîta doar că s-a pierdut noima… cu ce ne-am ales? Postulate, edicte, teoretizări. Şi totuşi, încotro?

Parcă am fi un neam de claustraţi. „Luminiţa de la capătul tunelului“, „strînsul curelei“, în traducere liberă – lipsa de aer, lipsa de spaţiu, dar poate, mai ales, lipsa de perspectivă. Probabil de aceea s-a schimbat „tranziţia“ pe „criză“ – a se înţelege „lipsă acută“, conform definiţei din DEX… De fapt, e poate prima oară cînd sîntem în „trend“ – ni se spune părinteşte… Cu cine sîntem comparaţi? Cu o Europă în care criza economică nu a împiedicat traiul decent şi normalitatea cotidiană, respectul faţă de om. Vorbe mari, valori abstracte... la noi criza e plenară!

O vedem noi, ne-o spun şi alţii, de aici ori de aiurea. Se numesc specialişti. Supuşi unei îndelungi expertize, ne-am trezit diagnosticaţi cu tot felul de boli, tare şi metehne, inventariaţi asiduu şi supuşi unui regim de austeritate cu iz de carantină. Aceiaşi experţi în politici şi maladii sociale îşi arogă drepturi indiscutabile şi responsabilităţi facultative sub beneficiul unor obligaţii de diligenţă fără rezultat garantat.

Numiţi, aleşi, recomandaţi, actorii zilei de azi se regăsesc într-o cronică postdecembristă ce a consacrat principiul succesiunii voluntare. Succesori şi succedaţi, însă mereu aceiaşi, mai marii noştri îşi dispută poziţii de primă pagină într-un areal larg, deopotrivă rarefiat, legitimat de mandate aflate sub oblăduirea unui blindaj birocratic şi normativ redutabil. De partea cealaltă, oamenii. Numiţi obişnuiţi. Altfel spus, plebea. Pălmaşi ori emigranţi, trăind într-un climat aproape medieval… aici moştenirea e alta… pentru că tronează stigmatul unui eşec ridicat la rang de ideologie. Acela de a nu ne mai regăsi în ceea ce mai ieri se numea „identitate“.

Constat, recunosc – cu uimire – că soarta ne-a rezervat mie şi conaţionalilor mei calitatea de „indici“, reduşi fiind, fără drept de apel, la o condiţie modestă în care sacrificiul şi răbdarea ne sînt livrate din start, potrivit debitelor pe care le contractăm trăind pare-se din ce în ce mai puţin, mai prost, mai temător. În lipsa unui parcurs, a unui sens determinat, nu ne putem permite nici măcar previziuni sumbre. Mă întreb dacă lucrurile vor rămîne aşa. Pentru că de continuat nu poate fi vorba.

Sorina Săvulescu este avocat.

Foto: Vasile Dorolți