Am primit, recent, un fel de jurnal scris de tatăl meu în timp, o colecție de întrebări, păreri și afirmații pe care le-am emis între 5 și 15 ani. O documentare foarte bună, cu personaje, evenimente și situații concrete, a ultimilor ani de comunism, respectiv a celor dintîi de libertate, în țară și, mai ales, în școală. Se pare că undeva în toamna lui 1990, cînd începeam clasa a VI-a, aș fi declarat prima dată că mi-ar plăcea să fiu „ziaristă sau reporteriță“. Adică, pe scurt, jurnalistă.

Pentru orice persoană cu o curiozitate de nepotolit, meseria asta pare a fi un joben magic, din care, la o adică, ar putea ieși orice. La vîrsta aceea și multă vreme după, mi-am imaginat că jurnalismul înseamnă să cauți și să scrii povești despre oameni. Să întrebi mult și să găsești o modalitate simplă și cursivă de a pune în pagină tot ce ai aflat. Să semnalezi ce nu e în regulă în societate și în lume. Să nu stai într-un loc. Să nu te plictisești niciodată. Să fii liber.

Cred că toți avem o proiecție ideală a unei profesii care, la fața locului, ajunge să se transforme în altceva. Atîta vreme cît, punînd în balanță neajunsurile și realizările, talerul cu cele din urmă atîrnă mai greu, mai ești încă la locul potrivit. Altfel, firul se rupe, din motivele pentru care se ajunge, de regulă, la un divorț: lucrurile nu mai merg bine de multă vreme și, mai important, ai pierdut orice speranță că, pentru tine, ar mai putea merge bine vreodată. Televiziunea părea, la început, că încorporează totul. Dădea poveștii scrise o voce și o imagine. Îți permitea să fii în direct cu o țară întreagă, iar asta părea cel mai grozav lucru dintre toate. Poate chiar este. Dar pînă acolo au trecut, pentru mine, 12 ani.

Prima constatare, cînd am început să lucrez în televiziune, a fost că diploma de absolvent de jurnalism chiar nu contează. Că totul se învață la fața locului și că oricine, cu o minimă pregătire, poate începe prin a face ceva, iar ce urmează după aceea ține strict de cît de mult loc e pregătit să îi facă job-ului în viața lui. Pe de altă parte, cînd ai douăzeci și un pic de ani, pe principiul că așa înveți meserie, ți se dau tot felul de sarcini care nu au nici o legătură cu încadrarea ta. Crezi că e doar o etapă și lași de la tine, ești nou și vrei să treci drept o prezență agreabilă, dar ghinionul face ca multe dintre treburile pe care nu le-ai refuzat ferm, la timp, să te bîntuie o viață. Ți se pare normal să ai salariul de început cît chiria pentru că, nu-i așa, abia ai ieșit din facultate, fără să știi cum merg lucrurile, și acum îți vei face ucenicia. Sacrifici benevol week-end-uri, excursii sau momente cu familia, cu speranța că alegerea asta va conta și că, în timp, vei scrie ceea ce se numește o poveste de succes. Apoi anii trec, se mai ivește cîte un proiect la care muncești cu drag, iar asta îți dă un pic de speranță și te face să tragi și mai tare. Exact ca într-o relație toxică în care nu înțelege nimeni de ce mai stai, ce te ține în loc. Multă vreme, te țin energia și timpul investite, credința că depinde doar de tine să găsești calea de a rezolva orice situație și, mai ales, iluzia că mai poate fi bine dacă, de cîteva ori, a fost. Nu spun că li se întîmplă tuturor la fel (în mod sigur nu persoanelor cu granițe puternice și cu o bună cunoaștere a propriei valori) și nici că așa este în toate televiziunile. Este strict experiența mea.

Cînd, în sfîrșit, am primit oferta de a modera o emisiune în direct mi s-a părut că tot ce am trăit pînă atunci a meritat. Mi s-au șters din minte toate perioadele în care am lucrat la ceva ce nu îmi plăcea, toate mutările de pe un format pe altul fără să conteze ce pot să fac, la ce sînt bună cu adevărat sau ce mi-aș dori. Toate perioadele în care salariul a fost cît rata la garsonieră și a rămîne în oraș după ora ultimului autobuz era de neconceput. „Am primit oferta de a modera“ este, însă, varianta cosmetizată. Adevărul e că nu voia nimeni să facă emisiunea. Eu încă eram în perioada în care mai speram că îmi pot construi povestea de succes, prin urmare nu refuzam nimic.

Axistă două tipuri de moderatori: cei care sînt aduși la o emisiune să facă doar acest lucru, preocuparea lor fiind pregătirea conținutului efectiv, și cei pentru care faptul că apar și pe sticlă nu le schimbă cu nimic nici statutul, nici sarcinile pe care le au în rest, nici felul în care îi văd cei din jur și, mai grav, nici salariul. Totul ține, din nou, de valoarea pe care și-o dă fiecare. Și, dacă ai ratat startul, e greu de modificat modul în care ești perceput, din „om în spatele camerelor“ în „om care apare pe sticlă“. Ultima postură, pentru mine, a fost de scurtă durată și nu a însemnat nimic, pe termen lung. Sînt, și în televiziune, moderatori foarte bine documentați pe anumite subiecte, cu cîțiva am avut ocazia să lucrez, și cred că așa e normal să fie, să te pricepi la un domeniu anume, nu să schimbi proiectul și departamentul cu fiecare grilă care începe și să fii nevoit să te adaptezi din mers.

I-am cerut, recent, sfatul unui jurnalist pe care îl apreciez. A fost de părere că meseria asta, în forma ei clasică, e cumva pe moarte, dacă prin moarte se înțelege faptul că valoarea produsului tău pe piață nu îți permite un trai decent. M-a sfătuit să mă reorientez spre PR cultural sau, poate, o editură. Și, de atunci, mă simt din ce în ce mai aproape de divorț. Creativitatea și curiozitatea mea cred că s-au tocit încet, cu fiecare hîrtie plimbată pe la diverse etaje doar pentru că nu avea cine să o facă, cu toate cutiile și cablurile cărate, cu timpul liber donat, fără ca asta să ducă nicăieri. Urmăresc cu interes platforme de jurnalism online pe teme culturale, sociale, politice, pot doar să bănuiesc cît de greu se obține o finanțare, sînt toți mult mai tineri decît mine și mi se pare că fac o treabă bună, iar uneori mă gîndesc: ce meserie extraordinară! Realizez atunci cît de departe mă simt de ea.

După o vreme în care lucrurile nu au mai mers bine și după ce pierzi speranța că vor mai fi vreodată ceea ce îți dorești, divorțul vine de la sine. Partajul e mai greu decît te așteptai, intră în cele mai intime amănunte, la fiecare bun comun îți aduci aminte cu cîtă bucurie a fost obținut, cîte speranțe îți făceai, ce plin de promisiuni părea startul vieții în doi. Devine atît de dureros încît nu mai vrei nimic din ce era al amîndurora, ci doar să ieși cît mai repede de acolo, să ieși și să fii din nou liber. Culmea este că jurnalismul, cu jobenul magic din care putea apărea orice, tocmai asta a încercat să îți vîndă: promisiunea unei libertăți cît o viață. Dar erai tînăr, naiv și te-a amăgit bine.

La o emisiune în direct, de regulă, imediat după genericul de început, apare moderatorul care salută telespectatorii și rezumă tema emisiunii, înainte de a prezenta invitații. Între generic și primele cuvinte, există o secundă în care producătorul îi spune în cască celui care prezintă: „ești“. Un semn că poate începe să vorbească. Eu am auzit „ești“, în cască, de 20 de ori. 20 de secunde care au făcut, pentru mine, să merite orice ar fi fost în urmă. 16 ani de muncă pentru 20 de secunde nu e un raport grozav, dar pînă acum s-a înțeles deja că nu toate poveștile sînt de succes.

 

Anda Docea este jurnalistă.