Iluzia libertății

Publicat în Dilema Veche nr. 803 din 11-17 iulie 2019
Iluzia libertății jpeg

Am primit, recent, un fel de jurnal scris de tatăl meu în timp, o colecție de întrebări, păreri și afirmații pe care le-am emis între 5 și 15 ani. O documentare foarte bună, cu personaje, evenimente și situații concrete, a ultimilor ani de comunism, respectiv a celor dintîi de libertate, în țară și, mai ales, în școală. Se pare că undeva în toamna lui 1990, cînd începeam clasa a VI-a, aș fi declarat prima dată că mi-ar plăcea să fiu „ziaristă sau reporteriță“. Adică, pe scurt, jurnalistă.

Pentru orice persoană cu o curiozitate de nepotolit, meseria asta pare a fi un joben magic, din care, la o adică, ar putea ieși orice. La vîrsta aceea și multă vreme după, mi-am imaginat că jurnalismul înseamnă să cauți și să scrii povești despre oameni. Să întrebi mult și să găsești o modalitate simplă și cursivă de a pune în pagină tot ce ai aflat. Să semnalezi ce nu e în regulă în societate și în lume. Să nu stai într-un loc. Să nu te plictisești niciodată. Să fii liber.

Cred că toți avem o proiecție ideală a unei profesii care, la fața locului, ajunge să se transforme în altceva. Atîta vreme cît, punînd în balanță neajunsurile și realizările, talerul cu cele din urmă atîrnă mai greu, mai ești încă la locul potrivit. Altfel, firul se rupe, din motivele pentru care se ajunge, de regulă, la un divorț: lucrurile nu mai merg bine de multă vreme și, mai important, ai pierdut orice speranță că, pentru tine, ar mai putea merge bine vreodată. Televiziunea părea, la început, că încorporează totul. Dădea poveștii scrise o voce și o imagine. Îți permitea să fii în direct cu o țară întreagă, iar asta părea cel mai grozav lucru dintre toate. Poate chiar este. Dar pînă acolo au trecut, pentru mine, 12 ani.

Prima constatare, cînd am început să lucrez în televiziune, a fost că diploma de absolvent de jurnalism chiar nu contează. Că totul se învață la fața locului și că oricine, cu o minimă pregătire, poate începe prin a face ceva, iar ce urmează după aceea ține strict de cît de mult loc e pregătit să îi facă job-ului în viața lui. Pe de altă parte, cînd ai douăzeci și un pic de ani, pe principiul că așa înveți meserie, ți se dau tot felul de sarcini care nu au nici o legătură cu încadrarea ta. Crezi că e doar o etapă și lași de la tine, ești nou și vrei să treci drept o prezență agreabilă, dar ghinionul face ca multe dintre treburile pe care nu le-ai refuzat ferm, la timp, să te bîntuie o viață. Ți se pare normal să ai salariul de început cît chiria pentru că, nu-i așa, abia ai ieșit din facultate, fără să știi cum merg lucrurile, și acum îți vei face ucenicia. Sacrifici benevol week-end-uri, excursii sau momente cu familia, cu speranța că alegerea asta va conta și că, în timp, vei scrie ceea ce se numește o poveste de succes. Apoi anii trec, se mai ivește cîte un proiect la care muncești cu drag, iar asta îți dă un pic de speranță și te face să tragi și mai tare. Exact ca într-o relație toxică în care nu înțelege nimeni de ce mai stai, ce te ține în loc. Multă vreme, te țin energia și timpul investite, credința că depinde doar de tine să găsești calea de a rezolva orice situație și, mai ales, iluzia că mai poate fi bine dacă, de cîteva ori, a fost. Nu spun că li se întîmplă tuturor la fel (în mod sigur nu persoanelor cu granițe puternice și cu o bună cunoaștere a propriei valori) și nici că așa este în toate televiziunile. Este strict experiența mea.

Cînd, în sfîrșit, am primit oferta de a modera o emisiune în direct mi s-a părut că tot ce am trăit pînă atunci a meritat. Mi s-au șters din minte toate perioadele în care am lucrat la ceva ce nu îmi plăcea, toate mutările de pe un format pe altul fără să conteze ce pot să fac, la ce sînt bună cu adevărat sau ce mi-aș dori. Toate perioadele în care salariul a fost cît rata la garsonieră și a rămîne în oraș după ora ultimului autobuz era de neconceput. „Am primit oferta de a modera“ este, însă, varianta cosmetizată. Adevărul e că nu voia nimeni să facă emisiunea. Eu încă eram în perioada în care mai speram că îmi pot construi povestea de succes, prin urmare nu refuzam nimic.

Axistă două tipuri de moderatori: cei care sînt aduși la o emisiune să facă doar acest lucru, preocuparea lor fiind pregătirea conținutului efectiv, și cei pentru care faptul că apar și pe sticlă nu le schimbă cu nimic nici statutul, nici sarcinile pe care le au în rest, nici felul în care îi văd cei din jur și, mai grav, nici salariul. Totul ține, din nou, de valoarea pe care și-o dă fiecare. Și, dacă ai ratat startul, e greu de modificat modul în care ești perceput, din „om în spatele camerelor“ în „om care apare pe sticlă“. Ultima postură, pentru mine, a fost de scurtă durată și nu a însemnat nimic, pe termen lung. Sînt, și în televiziune, moderatori foarte bine documentați pe anumite subiecte, cu cîțiva am avut ocazia să lucrez, și cred că așa e normal să fie, să te pricepi la un domeniu anume, nu să schimbi proiectul și departamentul cu fiecare grilă care începe și să fii nevoit să te adaptezi din mers.

25237u jpg jpeg

I-am cerut, recent, sfatul unui jurnalist pe care îl apreciez. A fost de părere că meseria asta, în forma ei clasică, e cumva pe moarte, dacă prin moarte se înțelege faptul că valoarea produsului tău pe piață nu îți permite un trai decent. M-a sfătuit să mă reorientez spre PR cultural sau, poate, o editură. Și, de atunci, mă simt din ce în ce mai aproape de divorț. Creativitatea și curiozitatea mea cred că s-au tocit încet, cu fiecare hîrtie plimbată pe la diverse etaje doar pentru că nu avea cine să o facă, cu toate cutiile și cablurile cărate, cu timpul liber donat, fără ca asta să ducă nicăieri. Urmăresc cu interes platforme de jurnalism online pe teme culturale, sociale, politice, pot doar să bănuiesc cît de greu se obține o finanțare, sînt toți mult mai tineri decît mine și mi se pare că fac o treabă bună, iar uneori mă gîndesc: ce meserie extraordinară! Realizez atunci cît de departe mă simt de ea.

După o vreme în care lucrurile nu au mai mers bine și după ce pierzi speranța că vor mai fi vreodată ceea ce îți dorești, divorțul vine de la sine. Partajul e mai greu decît te așteptai, intră în cele mai intime amănunte, la fiecare bun comun îți aduci aminte cu cîtă bucurie a fost obținut, cîte speranțe îți făceai, ce plin de promisiuni părea startul vieții în doi. Devine atît de dureros încît nu mai vrei nimic din ce era al amîndurora, ci doar să ieși cît mai repede de acolo, să ieși și să fii din nou liber. Culmea este că jurnalismul, cu jobenul magic din care putea apărea orice, tocmai asta a încercat să îți vîndă: promisiunea unei libertăți cît o viață. Dar erai tînăr, naiv și te-a amăgit bine.

La o emisiune în direct, de regulă, imediat după genericul de început, apare moderatorul care salută telespectatorii și rezumă tema emisiunii, înainte de a prezenta invitații. Între generic și primele cuvinte, există o secundă în care producătorul îi spune în cască celui care prezintă: „ești“. Un semn că poate începe să vorbească. Eu am auzit „ești“, în cască, de 20 de ori. 20 de secunde care au făcut, pentru mine, să merite orice ar fi fost în urmă. 16 ani de muncă pentru 20 de secunde nu e un raport grozav, dar pînă acum s-a înțeles deja că nu toate poveștile sînt de succes.

Anda Docea este jurnalistă.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.