Alături de imaginile feerice, de făgăduințele pentru un viitor, fie și îndepărtat, dar plin de glorie, apare în Biblie și un cu totul alt chip al Ierusalimului: invective puternice, amenințări, prevestirea unor nenorociri care par decise definitiv. Și nu prezentate ca din partea unor oameni, ci chiar din gura lui Dumnezeu.

Ce se întîmplă? Dumnezeu își schimbă gîndul sau, cum susțin unii, El ar fi și bun și rău? Pentru a încerca să înțelegem, pasajele trebuie citite, așa cum e întotdeauna necesar pentru a înțelege ceva cu adevărat, în contextul lor – apropiat și îndepărtat. Aceste pasaje sînt numeroase; aici vom privi doar cîteva exemple.

Uneori se spune „Ierusalimul“, dar și, pur și simplu, „Cetatea“; alteori e metaforizat într-un personaj feminin, de pildă: „Fiica Sionului“. Evident, nu e vorba de o determinare geografică, arhitectonică etc. Ierusalimul este simbolul unității poporului și este mai ales locul Prezenței divine, pentru că acolo e Templul. În același timp, este „capitala“, locul autorităților și locul ce reprezintă întregul popor.

Și totuși, ce invective își aude din partea lui Dumnezeu… „Vai, Cetatea cea credincioasă, cum a ajuns o desfrînată! Era plină de judecată, dreptatea locuia în ea, și acum e plină de ucigași!“ (Isaia 1:21)

Fiu de om, arată-i Ierusalimului urîciunile lui și spune-i: «Așa vorbește Domnul Dumnezeu către cetatea Ierusalimului: (urmează o imagine alegorică a unei copile lepădate, pe care Dumnezeu a salvat-o, a crescut-o, a înfrumusețat-o)… Ți s-a dus vestea printre neamuri pentru frumusețea ta, căci era cu totul desăvîrșită, datorită strălucirii cu care te împodobisem, zice Domnul Dumnezeu. Dar te-ai încrezut în frumusețea ta și ai curvit la adăpostul numelui tău celui mare; ți-ai revărsat curviile înaintea tuturor trecătorilor și te-ai dat lor»“ (Iezechiel 16: 3, 15-16).

Străbătînd Biblia, vedem că imaginea nu ține în primul rînd de sexualitate. Relația între Dumnezeu și popor e metaforizată frecvent în relația de iubire dintre bărbat și femeie, și mai ales în relația conjugală: pentru a face înțeleasă gravitatea idolatriei, ea e metaforizată în imaginea adulterului. Dumnezeu este Mirele, poporul este soția infidelă. Omul mînios pentru infidelitatea soției intuiește mult mai bine supărarea lui Dumnezeu pentru cultul adus idolilor, pericol mereu amenințător, de vreme ce toate popoarele din jur erau idolatre.

Pînă la urmă, de ce e așa de mare lupta lui Dumnezeu și, de aici, a trimișilor săi, pentru monoteismul pur? Mai întîi este vorba despre adevăr; despre a trăi în adevăr și nu în minciună. Nu doar ontologic, ci și factual. E cum ai spune tot ce ai pe suflet și ai implora ajutor, dar la capătul celălalt al firului nu e nimeni! Iar politeismul e însoțit și de un cu totul alt mod de comportare a omului, cu mult mai puțin respect pentru om.

Motivația invectivelor constă în decăderea spirituală a poporului, păcatele exprimate variază după epocă și după personalitatea profetului. Isaia continuă: „Mai-marii tăi sînt răzvrătiți părtași cu hoții, toți iubesc mita și aleargă după plată; orfanului nu-i fac dreptate și pricina văduvei nu ajunge pînă la ei“ (Isaia 1: 23). Sau, în Iezechiel: „În tine, tatăl şi mama sînt dispreţuiţi, străinul este chinuit, orfanul şi văduva sînt asupriţi… În tine se ia mită pentru vărsare de sînge. Tu iei dobîndă şi camătă, jefuieşti cu sila pe aproapele tău, şi pe Mine Mă uiţi, zice Domnul Dumnezeu.“ (22: 7, 12)

Alte păcate am spune azi că sînt „politice“, de fapt referindu-se tot la relația omului cu Dumnezeu: prea marea încredere a Ierusalimului în alianțe, într-un sprijin din partea marilor puteri din zonă, imitîndu-le păcatele și disprețuind ocrotirea divină: „Ea [Oholiba, un personaj feminin care reprezintă Ierusalimul] s-a aprins de dragoste după fiii Asiriei, după dregători și căpetenii, vecinii ei îmbrăcați în chip strălucit, călăreți călări pe cai, toți tineri și plăcuți“. „A zărit pe ziduri niște zugrăveli de bărbați… toți avînd înfățișarea unor viteji după felul babilonienilor, a căror țară de naștere este Chaldeea, și s-a aprins după ei la cea dintîi privire și le-a trimis soli în Chaldeea. Și fiii Babilonului au venit la ea…“ (Iezechiel 23: 12, 14-17).

Invectivele sînt urmate de amenințări. E important de văzut în ce constă pedeapsa. Să nu ne închipuim un Dumnezeu cu carnețelul în mînă, inventînd, cu sadism, chinuri speciale. Sînt pedepse ce țin de fenomenele naturii – perioade de secetă, o invazie de lăcuste –, mai mult pentru luare aminte; dar, esențialmente, atunci cînd omul e avertizat insistent și respinge avertismentul, Dumnezeu îl lasă să tragă consecințele. De pildă, atunci cînd, în ciuda avertismentelor repetate ale profetului Ieremia, care vedea că nu e momentul unei revolte, regele Țedekia se alătură unei coaliții împotriva Babilonului, e firesc ca acesta, stîrnit, să năvălească asupra Ierusalimului, în 587-586: orașul și Templul vor fi jefuite și distruse, o parte importantă a locuitorilor va fi dusă în exil în Babilon.

Trebuie observat că descrierea pedepselor e de multe ori condițională: e vorba în primul rînd de o chemare la convertire. Chiar cînd sînt decise definitiv, de exemplu cucerirea babiloniană, la capătul istoriei se află o lumină: exilații se vor putea întoarce, iar diaspora rămasă în Babilon a dezvoltat o cultură iudaică remarcabilă secole de-a rîndul.

Descrierea dezastrului e făcută în imagini voit terifiante, într-o revărsare poetică impresionantă, pentru a arăta gravitatea relelor săvîrșite de Ierusalim – de mai-marii poporului, de majoritatea locuitorilor. Dar niciodată Dumnezeu nu apare bucurîndu-se de dezastru: niciodată nu zice ceva de tipul „Ți-am spus eu! Așa-ți trebuie!“, dimpotrivă…

O convertire a poporului ar aduce salvarea; dar chiar și altfel, pînă la urmă Dumnezeu va interveni și va aduce salvarea: „Întoarceți-vă, fiilor care v-ați îndepărtat de mine, spune Domnul, căci Eu sînt stăpînul vostru și vă voi lua pe cîte unul dintr-o cetate și pe cîte doi dintr-o familie și vă voi aduce în Sion. Și vă voi da păstori după inima mea, care că vor hrăni cu știință și pricepere… În vremea aceea Ierusalimul va fi numit «tronul Domnului» și se vor aduna toate neamurile, pentru numele Domnului, la Ierusalim și nu vor mai umbla cu încăpățînare, în voia inimilor lor rele“ (Ieremia 3: 14-15, 17).

În momentul istoric în care se desfășoară acțiunea Noului Testament, distrugerea Templului și a cetății Ierusalimului este foarte aproape, chiar dacă nu era prevăzută și cu atît mai puțin dorită… Iisus o prevede, profetic, așa cum își prevede și moartea. Zice cu o oarecare ironie: „Trebuie să merg, fiindcă nu este cu putință să piară un profet afară din Ierusalim“ (Luca 13:\ 33-34). Dar spune cu nemărginită amărăciune cum Cetatea, care a respins de atîtea ori mîntuirea făgăduită de împlinirea cuvîntului lui Dumnezeu, l-a respins acum pe însuși Cuvîntul întrupat: „Ierusalime, Ierusalime, care îi ucizi pe profeți și îi omori cu pietre pe cei trimiși la tine, de cîte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi cum își adună găina puii sub aripi, și n-ați vrut! Iată, casa voastră va fi lăsată, căci vă spun: nu mă veți mai vedea pînă cînd nu veți zice: «Binecuvîntat cel care vine în numele Domnului!»“ E mai îndurerat de dezastrul care se va abate și asupra celor nevinovați decît de propria suferință; o spune urcînd pe Golgota: „Iar în urma lui venea mare mulțime de popor și de femei care-l plîngeau și-l jeleau. Dar Iisus, întorcîndu-se spre ele, le-a zis: «Fiice ale Ierusalimului, nu mă plîngeți pe mine, ci plîngeți-vă pe voi și pe copiii voștri! Căci iată, vin zile în care se va spune: Fericite cele sterpe și pîntecele care n-au născut și sînii care n-au alăptat! Atunci vor începe a zice munților: cădeți peste noi! Și dealurilor: Acoperiți-ne!»“ (Luca 23: 27-30).

Dar la capăt este speranța: ucenicilor descumpăniți, El avea să le explice apoi: „Așa este scris: Christos trebuie să pătimească și să învie din morți a treia zi și să se vestească în numele lui convertirea spre iertarea păcatelor, la toate neamurile, începînd din Ierusalim“ (Luca 24: 46 47).

Biblia e un text format în trecut, dar menit a fi contemporan cu fiecare generație. În acest sens, are ceva de spus și azi. Atunci ce ar spune acum prin această imagine a Ierusalimului – și istoric, dar și dezvoltat în spiritual, simbolic? Poate că, pentru acela care vrea să schimbe lumea în bine, prima urgență este convertirea. Adică schimbarea gîndului și trăirea după cuvîntul divin. 

Francisca Băltăceanu este specialistă în filologie clasică şi ebraică, profesor invitat la Universitatea din Bucureşti.