Încet-încet, radicalizarea polarizării politice din societatea americană ajunge și la noi. Este cert că asistăm de cîțiva ani la un fenomen de cristalizare a unor tabere ideologice emergente care ies din parametrii clivajelor tradiționale ale post-comunismului românesc, centrate pînă acum îndeosebi în jurul anticomunismului și al anticorupției. Protestele din orașele americane împotriva rasismului sistemic după uciderea de către poliție a lui George Floyd au fost imediat și intens receptate de o bună parte din societatea românească – în ciuda distanței – în cheia unei amenințări politice și culturale iminente, și nu ca pe un fenomen inteligibil în contextul lui american. Iar asta în ciuda faptului că nu prea protestează nimeni la București, Timișoara sau Bacău împotriva rasismului și nu se propune nicăieri dărîmarea vreunor statui. Fie vorba între noi, sînt pline orașele țării de kitschuri fără vreo valoare culturală sau istorică plantate într-o mare veselie de autoritățile locale, dar lipsește încă mișcarea socială împotriva acestora.

Trăim și simțim însă acut știrile despre protestele americane, vocabularul law and order al președintelui Donald Trump rezonează cu ideile multora, editorialele din New York Times sau The Guardian și răbufnirile conservatorilor americani circulă intens în spațiul virtual, iar pe Facebook-ul românesc se duc lupte aprinse și interminabile – de multe ori, în spiritul timpului, sub forma meme-lor. Cei mai mulți cred că au găsit sursa problemelor și neînțelegerilor – evident, e vorba de „tirania corectitudinii politice”, „poliția gîndirii” etc. Deseori, criticii „corectitudinii politice” împrumută în modul cel mai dezinvolt un vocabular identitar conservator sau chiar reacționar devenit descalificant în alte părți și care întărește, evident, miza întregii dispute. Atunci cînd respectarea minorităților, egalitatea în drepturi sau egalitatea de șanse sînt percepute ca strategia perversă a marxismului cultural avînd ca scop disoluția Occidentului, rămînem ferm pe terenul identităților fragile și speriate.

O mare parte din protestele americane recente vin din sentimentul asumării contemporane inadecvate a consecințelor istorice ale sclaviei, segregării și rasismului sistemic. Pentru ceilalți, aceste vorbe sînt doar pretexte folosite de delincvenți de culoare pentru distrugeri și de ideologi radicali pentru rescrierea istoriei.

Disputele identitare ce despart azi societatea americană sînt însă deja radicale și contribuie la funcționarea din ce în ce mai instabilă a sistemului politic. Constituționaliștii și politologii americani trag semnale de alarmă de ceva timp deja în legătură cu capacitatea limitată a instituțiilor politice fundamentale de a mai gestiona polarizarea politică a cărei amploare actuală nu era prevăzută în epoca fondatoare a republicii la sfîrșitul secolului al XVIII-lea. Antagonismele politice, culturale și sociale americane sînt din ce în ce mai clar definite identitar, iar spațiile de întîlnire și compromis devin inaccesibile. Cînd ideile și interesele politice îți sînt total și complet predefinite de apartenența la un grup identitar – albi, transgender, penticostali etc. – nu-ți mai rămîne decît să afirmi și reafirmi acea identitate fixă, în legătură cu care nu e nimic de negociat politic. În această logică, compromisul politic și deschiderea către ceilalți nu pot fi decît trădare a propriei identități.

În atare condiții, discursul public cade rapid în scheme retorice fără consistență. În fond, pentru unii, critica mai substanțială a inegalităților structurale se reduce de prea multe ori la ritualul formalizat al unei penitențe discursive cu un înalt grad de mimetism sau la obsesia superficială pentru denunțarea continuă a „micro-agresiunilor” rasiste involuntare. Iar în cazul celorlalți, diferența între afirmarea brutală a supremației albe și un discurs mai moderat începe să fie greu de recunoscut, în măsura în care totul se reduce acum la aceeași intoleranță radicală față de „corectitudinea politică”. Mai mult, firmele americane au învățat rapid soluțiile de navigare prin climatul politic și cultural polarizat. Transformarea antirasismului într-o marfă vine prin diversity trainers profesioniști care își oferă serviciile companiilor care organizează astfel stagii de sensibilizare cu propriii angajați și capătă certificate de bună purtare.

Practic, polarizarea politică pe care o trăiește azi societatea americană este caracterizată printr-o golire a spațiului esențial ocupat mai demult de pozițiile moderate din spectrul de opinii politice. Moderații celor două tabere sînt azi mult mai îndepărtați unii de alții decît de poziționările radicale care dau tonul confruntării politice. Departe de a fi un fenomen limitat la nivelul clasei politice – cu toate că există explicații distincte pentru ce a determinat ruperea oricăror punți între cele două partide, Democrat și Republican –, polarizarea politică a pătruns adînc în țesutul societății americane, în presă, în familii, la locul de muncă, și este astfel, probabil, durabilă.

Mai mult, noile tehnologii precum și capacitatea de segregare virtuală sau locativă fac ca polarizarea să fie însoțită de o enclavizare pronunțată. Nu doar că nu mai asculți argumentele celorlalți, dar nici nu-i mai întîlnești. Liberalii și conservatorii americani locuiesc, socializează și lucrează de cele mai multe ori complet separați unii de ceilalți. A-l vedea sau întîlni pe Celălalt este ceva ce poate fi evitat destul de ușor, așa cum este ușor să nu interacționezi decît cu cei care gîndesc exact ca tine și-ți confirmă ideile pe care deja le ai, și asta nu face decît să întărească „gîndirea de grup” și să producă, în timp, incapacitatea de a-l privi pe Celălalt ca pe un cetățean legitim al aceleiași comunități politice. Nu în ultimul rînd, cînd ceilalți nu sînt cetățeni legitimi sau inteligibili, ești dispus să accepți pentru ei un tratament punitiv sau chiar să ceri suprimarea protecțiilor elementare ale unei cetățenii bazate pe drepturi și libertăți egale. Republicanii fac orice pentru a reduce capacitatea votanților democrați din rîndul minorităților de a-și exercita un drept democratic elementar – dreptul de a vota; democrații sînt acuzați că au redus unilateral aplicarea filibuster-ului în momentul cînd erau majoritari în Senat, în timp ce ambele partide utilizează sistematic toate piedicile formale disponibile pentru a bloca procesul legislativ cînd se află în poziții minoritare. Președintele Donald Trump refuza deja acum patru ani să garanteze recunoașterea rezultatului alegerilor în cazul că pierde și o va face probabil din nou acum, cu prețul delegitimării încă și mai brutale a regimului politic. Și e ușor de observat că democrații nu l-au considerat aproape nici un moment un președinte legitim.

De ce călătorește polarizarea politică identitară, cu toate consecințele sale delegitimante, atît de ușor în alte locuri, și mai ales la noi? Într-o oarecare măsură pentru că există un mimetism generat de globalizare care facilitează transportarea decontextualizată și anacronică a unor teme și repertorii politice care altfel au în societatea de origine o însemnătate reală. Dar în cazul românesc este și pentru că vocabularul nostru politic e oricum îndeobște identitar și avem dificultăți istorice de a traduce bagajul identităților etnice sau religioase în termeni politici diferiți.

De unde vine, așadar, apetența generalizată pentru considerații identitare în spațiul public românesc? Identity politics în România nu e vreo inovație progresistă recentă, ci este modul comun de articulare a ideilor politice conservatoare. Vocabularul politic românesc tradițional – transpartinic – este cel etnic, și nu civic. Nu trebuie să mergem pînă în secolul al XIX-lea, secol al construcției naționale, ci doar să ne gîndim că, în timp ce în Occident imaginarul politic colectiv era transformat de schimbările culturale ale anilor ʼ60, în România emanciparea accesibilă tinerelor generații consta mai degrabă în poeziile și cîntecele patriotice de la Cenaclul „Flacăra“; iar la temele identitare în cheie strident naționalistă ale sumbrilor ani ʼ80 s-au adăugat în ultimele decenii cele în cheie religioasă. Absența unor mișcări sociale progresiste autohtone în a doua parte a secolului al XX-lea este datul politic major, dar invizibil al istoriei recente. Conservatorii români luptă prin proxi cu protestatarii din Portland sau cu „corectitudinea politică” din universitățile americane pentru că nu prea au la ce reacționa la ei acasă.

Silvia Marton este profesoară de științe politice la Universitatea din București și profesor invitat la École des Hautes Études en Sciences Sociales, Paris, și la Universitatea din Avignon. A primit ordinul Chevalier de l’Ordre des Palmes Académiques al guvernului francez, iar printre altele a publicat Republica de la Ploiești și începuturile parlamentarismului în România (Editura Humanitas, 2016).