În ultimii ani am tot citit în presa internațională numeroase titluri precum: „Vechea populație britanică a fost înlocuită de nou-veniți acum 4.500 de ani“, „Analize de ADN vechi ne arată originile minoicilor și micenienilor“ sau „Vreți să aflați dacă aveți strămoși romani sau vikingi?“. Ni se promite că prin testarea materialului nostru genetic putem să ne aflăm istoria și astfel să răspundem la întrebarea cine sîntem noi. De la companii care vînd teste pentru aflarea strămoșilor pînă la proiecte de cercetare de arheologie finanțate cu multe milioane de euro la nivel european se pare că societatea este cuprinsă de ceea ce Dorothy Nelkin și Susan Lindee au numit o „mistică a ADN-ului“.

„Tocmai am făcut un test ADN…“, cînta încă din 2017 rapperița Lizzo, iar festivalul Eurovision de anul trecut a avut ca partener una dintre marile companii care oferă teste de aflare a strămoșilor, sub sloganul „O mare familie“. Se pare că nevoia umană de a ști cine sîntem și de unde venim este mai presantă ca oricînd în secolul XXI. Într-o epocă în care importanța miturilor, legendelor și memoriile de familie încep să se piardă, știința este adusă pentru a umple lacunele și a răspunde la aceste întrebări. Și ce este interesant e faptul că în special corpurile și oasele noastre încep să fie văzute drept conținînd „istoria“ și identitatea noastră. Însă noțiunea de identitate pe care aceste narațiuni o promovează rămîne o iluzie, în realitate lucrurile fiind mai complexe. Iar rezultatul este o confuzie între identități culturale și material biologic-genetic.

Daniela Ecaterina Cutaş, o cercetătoare în filosofie practică, povestea în articolul „Istoria din noi“ (Scena9) că „unul dintre primele lucruri pe care le află un om originar din România care își face un test ADN oferit de vreuna dintre companiile de pe piață (cum ar fi AncestryDNA, 23andme, sau MyHeritage) este că nici una dintre ele nu poate confirma o origine „românească“. În schimb, utilizatorii obțin un profil care conține elemente generice mixte ale identității lor, cum ar fi balcanici, greci, est-europeni, iberici etc. Ce înseamnă însă aceste etichete, ce înseamnă să fii român, balcanic sau „cu elemente iberice“? Cu siguranță, acestea sînt identități culturale, definite și redefinite de-a lungul istoriei. Cum s-a ajuns însă la testarea lor genetică?

Una dintre principalele explicații este legată de dezvoltarea disciplinelor care au localizat identitatea și variabilitatea umană la nivelul corpului fizic. Înainte să fie genetica, au fost arheologia și antropologia fizică. La începutul secolului XX, cercetătorii au sperat că pot spune ceva despre originea grupurilor de oameni, încadrîndu-i în mari categorii. O seamă de arheologi precum Gustav Kossina sau Vere Gordon Childe au crezut că pe baza urmelor materiale ale trecutului – vase, arhitectură, morminte – pot fi identificate grupuri etnice clar delimitate, în viziunea lor etnia suprapunîndu-se peste o anumită cultură materială. Antropologii, la rîndul lor, au măsurat și au descris oasele, în special craniul, în speranța că fiecare individ poate fi încadrat într-un tip antropologic sau rasial. Așa se vorbea despre tipuri populaționale precum „tipul dolico-mezocefal“, „tipul protoeuropid“ sau cel „mediteranoid“. După cum indică și numele, tipurile de populații erau circumscrise anumitor regiuni geografice, existînd o legătură strînsă între constituțiile biologice, cadrul geografic și cultură în viziunea cercetătorilor. Pe linia aceluiași model, și în România interbelică, antropologul Francisc I. Rainer a adunat o colecție de peste 4.000 de cranii care să documenteze „tipul român“. Însă curînd a realizat că nu există un tip unitar din punct de vedere fizic, datorită dinamicii populaționale de-a lungul istoriei.

Treptat aceste tipologii și-au arătat limitele și au fost abandonate. Analizele s‑au mutat pe scrierea biografiei indivizilor, prin citirea semnelor pe care viața lor a lăsat-o pe oase. De exemplu, pe baza aspectului anumitor zone-cheie ale corpului – bărbia, fruntea, spatele craniului, pelvisul, aspectul oaselor lungi – se poate determina sexul persoanei. Apoi, în funcție de modificări la nivelul craniului, uzura dinților, aspectul țesutului spongios din oase ș.a., se poate estima vîrsta. Dacă persoana a suferit de boli, putem spune și asta, însă numai dacă a trăit suficient de mult cu ele încît acestea să afecteze scheletul. Chiar și unele activități fizice intense și repetate făcute de o persoană își pot lăsa amprenta pe scheletul său – a mers mult, a îngenucheat repetat, a tras cu arcul? Apoi, îmbogățind analiza cu alte date, putem afla ce dietă a avut o persoană, locul de origine sau unde și-a petrecut sfîrșitul vieții – cum s-a întîmplat în cazul lui Ötzi. Treptat, punînd cap la cap informațiile pe care ni le dă scheletul, dar și contextul în care îl găsim, ne putem imagina dacă cineva a fost bogat sau sărac, dacă a avut o familie sau a fost îngrijit cînd a fost rănit, sau dacă societatea l-a tratat diferit – poate a fost un conducător și are un mormînt mai bogat, sau a fost considerat vrăjitor și cei vii și‑au luat măsuri să nu se mai întoarcă din morți. Sau poate a fost omorît și abandonat undeva, refuzîndu-i-se un loc potrivit. Corpul uman își construiește identitatea la granița mai multor scale temporale: unele coboară mult în timp și spun povestea evoluției speciei și a mișcărilor de populații de-a lungul vremii, iar altele ne sînt mult mai aproape, ancorate în povestea familiei noastre sau a modului cum ne modelăm noi. Aducînd împreună date biologice, dar și de antropologie culturală și istorie, identitatea unei persoane capătă astfel treptat contur.

Dar aspirațiile de a obține răspunsuri științifice, înțelese ca „obiective“, la întrebarea cine sîntem ne bîntuie și astăzi, iar noul trend ADN este expresia lor. Este interesant de văzut cum acest trend al căutării de origini în care genetica joacă un rol esențial în ultimii ani a influențat inclusiv modul cum definim identitatea în dimensiune istorică. De la analizele osemintelor de regi medievali la descoperiri preistorice, identitatea pare legată mai mult ca oricînd de istoria cuprinsă în străfundurile corpului nostru. Spre exemplu, analiza osemintelor domnitorului medieval Vladislav I Vlaicu, înmormîntat la Curtea de Argeș, a încercat să vadă dacă poate identifica, prin studii genetice, dacă acesta a fost cuman. Implicit se sugera că identitatea lui – cuman sau român – va afecta felul cum ne înțelegem propria identitate națională. Problema a fost însă că o identitate etnică și culturală nu se suprapune peste o identitate genetică.

Un alt exemplu frecvent întîlnit astăzi este cazul narațiunilor despre marile migrații care și-au lăsat amprenta la scara continentului și asupra locuitorilor acestuia. Așa este cazul introducerii neoliticului în Balcani acum 8.000 ani – introducerea agriculturii, a domesticirii animalelor, a ceramicii și a unor așezări sedentare –, interpretat prin analize ADN ca fiind rezultatul unor migrații din Anatolia. Similară este teza conform căreia neoliticul a fost introdus pe teritoriul actual al Marii Britanii dinspre continentul european odată cu venirea populațiilor Bell-Beaker. Ne putem lesne închipui cum, în contexte politice actuale precum Brexit-ul, astfel de studii care susțin că cea mai mare parte a genomului britanicilor provine de pe continent sînt imediat preluate de presă ca argumente ale unor vechi legături între Europa și Marea Britanie – o identitate europeană veche și nu insularitate. Ce pierd însă din vedere aceste narațiuni este realitatea arheologică: lucrurile apar mult mai nuanțate la o scară mică, a unui sit arheologic, unde poate apar noi indivizi, dar se și continuă obiceiuri dinaintea venirii lor, sau cultura materială neolitică pe care aceștia o au este diferită de cea din zonele presupuse a fi de origine.

În aceste cazuri, genetica nu face altceva decît să înlocuiască ca importanță vechile studii osteologice, însă în esență rămîne aceeași perspectivă: noi sîntem în primul rînd un organism biologic-genetic, fără a se ține cont că umanitatea înseamnă mult mai mult. Cum răspunde o persoană în fața lumii, cum este modelată de propriile experiențe și, în final, „Cine credem noi că sîntem de fapt“, pentru a o parafraza pe Daniela Hoffman? În plus, adesea se pierde din vedere că grupuri umane cu același trecut genetic, cel mai probabil au căpătat expresii culturale variate în fața unor istorii diferite. Chiar și corpul se schimbă în noi contexte geografice și culturale, după cum a demonstrat antropologul american Franz Boas încă din 1912. În studiul său, el a arătat cum copiii născuți în SUA din părinți imigranți au alte măsurători craniene și înălțimi decît părinții lor.

Întrebat care este identitatea sa, sociologul Zoltan Rostas a răspuns că este un „maghiar ardelean care publică acum mai mult în limba română“ (Demeny 2019). În cazul său, cît de mult din această identitate cu mai multe straturi ar fi surprinsă printr-un studiu al scheletului sau un test genetic? După cum povestea și Daniela Ecaterina Cutaș în textul ei, pe măsură ce istoria merge înainte, granițele politice și legăturile familiale se schimbă, astfel încît chiar și oamenii născuți în același sat pot avea identități diferite, decenii sau secole mai tîrziu. Iar în lumea globală în care trăim, acest fapt este și mai marcant. Astfel, poate că întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem este: ce poveste alegem să spunem despre noi înșine și ce spune această alegere despre cine sîntem?

Alexandra Ion este arheolog și antropolog. Recent a publicat volumul Regi, sfinți și anonimi. Cercetători și oseminte umane în arheologia din România (Editura Cetatea de Scaun).