În perioada iernii, multe persoane se plîng de stări de spirit proaste cauzate de vreme. Este meteo-dependența reală sau e mai mult „în capul nostru“?

În termeni biologici, meteo-dependența are de a face cu bioritmurile, care sînt legate și de mediul înconjurător, de alternanța zi-noapte, de felul cum creierul nostru reacționează, funcționează și se activează la lumină și la întuneric. Nopțile prelungite, zilele întunecate care sînt specifice iernii își pun amprenta asupra felului în care ne simțim. Țările nordice, de exemplu, se confruntă cu această problemă, avînd în vedere că au perioade lungi din an în care lumina e redusă și, din cauza aceasta, localnicii fac tot posibilul să amelioreze situația: își umplu casele cu lumini, fac cure de expunere, toate necesare menținerii echilibrului. Dar asta nu înseamnă că orice persoană care intră într-o iarnă mai grea devine automat și depresivă pentru că e întuneric sau din cauză că presiunea atmosferică o afectează pe termen lung. La nivelul simțului comun, meteo-dependența este o explicație empirică… la îndemînă. Cînd nu ne simțim chiar „în apele noastre“, dar nu atît de grav încît să căutăm explicații mai complexe care să necesite grade de introspecție mai mari, care ar putea genera niveluri de vulnerabilitate mai ridicate decît sîntem dispuși să străbatem, putem spune, bunăoară, că de vină este vremea.

În cazul acesta, în care meteo-depen­den­ța e un motiv la îndemînă, o justificare facilă pentru momentele cînd ne simțim nițel apatici, nu se poate crea și un soi de autosugestie în masă – asociind automat vremea urîtă cu starea proastă?

Putem vorbi despre un soi de voluptate a tristeții și a deprimării. Însă cred că cei mai mulți dintre noi nu se simt presați social să simtă această voluptate. Chiar dacă, de pildă, în adolescență există o tentație „cool“ să fii mai „întunecat“, mai neînțeles, să ai o atitudine depresivă și apatică, atunci cînd atingi un echilibru emoțional nu mai simți această chemare spre depresie pentru a te defini ca fiind „special“. Cu toate acestea, uneori, dacă vorbim despre meteo-dependență în sensul de „apatie“, în realitate vorbim și de o nevoie emoțională neexprimată, uneori neconștientizată, de un „supliment“ necesar de afecțiune. Uneori simți că nu poți justifica acea nevoie de a te simți iubit și protejat la nivelul manifestat doar pentru cei care suferă în urma unei cauze cu un motiv explicit al durerii.

Atunci ajungem să fim atrași cumva de această justificare în speranța că vom primi atenția și afecțiunea pe care simțim că nu ne permitem să le cerem pur și simplu.

În anii ‘80, în Statele Unite a apărut conceptul SAD (Seasonal affective disorder) care denumește tulburările afective sezoniere via „depresia de iarnă“. Vorbiți-ne despre acest sindrom.

SAD este, în general, o tulburare de dispoziție emoțională. Fiecare dintre noi avem acel nivel de bază de echilibru, care descrie felul cum ne simțim în mod normal, cînd nu ni se întîmplă nimic deosebit. Acest nivel bazal este diferit de la persoană la persoană, unii fiind mai înclinați spre spectrul negativ al dispoziției afective, alții, din contra, mai joviali, mai energici și mai deschiși. „Tulburarea afectivă sezonieră“ se referă la faptul că, în funcție de mediul exterior, este posibil ca unii dintre noi să simtă o modificare a acelui nivel de bază de echilibru. Această tulburare este în special legată de manifestările depresive. Cu cît persoana e mai echilibrată din punct de vedere emoțional, cu atît aceste modificări sînt mai puțin simțite. Însă, cu cît există unul sau mai multe antecedente privind modificarea dispozițiilor emoționale, cu atît motivele exterioare devin mai valide. Dacă predispoziția mea e una înclinată spre nevroză și exacerbarea emoțiilor, orice mică fluctuație de dispoziție emoțională va fi mult mai vizibilă. Dincolo de tulburările de dispoziție afectivă, oamenii sînt, în pofida modernității, conectați încă la mediul exterior. Deși am evoluat, nu mai locuim în peșteri și nu mai ieșim la vînătoare, avem totuși reminiscențe ale ritmurilor biologice ancestrale. Iarna, de exemplu, cînd natura este înghețată, cînd nu mai sînt nici recolte pe ogor sau animale pentru vînătoare, organismul simte că e vremea să reducă ritmul ca să poată supraviețui. Energia revine odată cu primăvara, cînd totul se întoarce la viață. Bineînțeles, nu funcționăm doar în acești parametri. Deși aceste elemente de reglaj biochimic ale funcționării instinctuale sînt prezente și nu vor dispărea, ele nu sînt singurele care ne dirijează.

Există oameni care iubesc iarna, alții care o detestă. Cum se creează aceste antipatii și simpatii față de anotimpuri?

Relația noastră cu un anotimp are de-a face cu amintirile fiecăruia. Pentru unii, amintirile sînt legate de vacanțele cu părinții, de schi, de ciocolată caldă sau de povești la gura sobei, pentru alții, iarna presupune frig în case, drumuri și șosele pline cu gheață și zloată, răceli și gripe – este deci ușor de înțeles de ce unii preferă vara, alții iarna. Există și factori socio-culturali care afectează relația noastră cu anotimpurile. Iarna omului modern, cel cu job și concedii, devine un anotimp greu pentru că este contextualizat diferit. În zilele noastre, iarna debutează de fapt cu sărbătorile de iarnă, pentru care ne pregătim și ne consumăm emoțional, după care urmează vreo două luni cînd nu se întîmplă nimic altceva decît mers la serviciu și îndurat frigul și zăpada. Același lucru se poate întîmpla și vara, dacă îți iei concediu la începutul sezonului – vei experimenta aceeași senzație de deprimare și oboseală spre sfîrșitul anotimpului. Cînd raportezi un anotimp la perioada de vacanță, vei vedea că, pe timp de iarnă, anotimp care debutează inevitabil cu sărbătorile și continuă cu o perioadă lungă cînd deja ai cheltuit veniturile pe cadouri și petreceri, dar distracția s-a dus și vremea e încă mohorîtă, ai tentația de a te lăsa copleșit, deprimat și lipsit de chef.

Pentru că ați vorbit despre iarna omului modern, cum rămîne cu iarna omului urban?

Cu siguranță, anotimpurile în spațiul urban au pierdut o parte din semnificația lor referitoare la supraviețuire și la echilibrul biologic și emoțional. Să ne gîndim doar la faptul că anotimpurile trăite în mediul rural reprezentau niște ritmuri sociale, legate de supraviețuire, vara mîncarea era din belșug, iar sfîrșitul iernii coincidea cu terminarea proviziilor și, uneori, cu foamete. Azi, în mediul urban, se poate trece de la anotimp la anotimp fără să mai realizăm aceste treceri. Putem fi bunăoară în plină toamnă, dar să fie atît de cald încît să nu conștientizezi că vara s-a terminat. Sau să fie iarnă și frig, dar mediul artificial în care stai să nu te lase să simți întru totul exteriorul. Stai în casă, la căldură, mergi cu mașina de acasă la serviciu, petreci vremea în mall-uri etc. Vorbind de mall ca de un exemplu al artificialului, orice persoană din mediul urban poate experimenta acea uniformitate aproape degradantă a vieții trăite în „bulă“, unde nu există zi sau noapte, alternanță de lumină și întuneric.

Cum putem face diferența între blues-ul de iarnă și depresie?

Uneori avem stări emoționale pe care nu le putem explica, sînt difuze, o anumită tristețe care vine de nicăieri. Nu e ca și cum aș fi trist pentru că am pierdut un prieten sau pentru că am suferit un eșec. În esență, sînt acele momente cînd nu ai chef de nimic, ești apatic, îți pierzi energia și ți se pare că te-ai cam săturat de toate, fără să ai însă un motiv clar al simptomelor. În general, aceste stări de alternanță emoțională sînt de intensitate mică sau medie. În momentul cînd intensitatea devine mai mare, trebuie să investighezi și, după caz, să ceri ajutorul. O verificare rapidă se poate face căutînd un mediu luminos, cald, calm, la care să te expui. Dacă începi să te simți mai bine, probabil că ai avut nevoie doar de ceva din mediul exterior, de anumite condiții care să te ajute să îți regăsești echilibrul. Noi, cei care trăim în mediile urbane, artificiale și avem un stil de viață sedentar, sîntem din ce în ce mai obișnuiți să ne anesteziem corpul și să nu mai dăm ascultare semnelor pe care acesta încearcă să ni le transmită. Bineînțeles că nu ne vom autodiagnostica pe baza unei simple expuneri, dar a recunoaște modificările interioare ale propriului corp și a le înțelege semnificația e o abilitate care se poate exersa. Avem neuro-receptori destinați senzațiilor proprioceptive (acele senzații din lăuntrul corpului, difuze și puțin intense, care ne dezvoltă intuiția) și chinestezice (senzațiile legate de mișcare și de postură). Dacă exersezi mai mult această atenție orientată către interior, poți depista micile dereglări. Și, după caz, să știi să te expui unui mediu care să regleze starea de echilibru sau să investighezi, mai departe, cu ajutorul unui specialist.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: wikimedia commons