În 2014, după ce mi-am șters contul de Facebook timp de cîteva luni și am renunțat la munca de birou, am decis să fac din Tinder, aplicația despre care toți prietenii îmi vorbeau și care era cel mai în vogă loc de distracție pe Internet al momentului, un experiment social. Mi-am creat un cont de Facebook fără prieteni, cu un nume „internațional“, Karlek, și am coborît în Țara Minunilor. 
 
În următorul an, am stat pe Tinder în București, Amsterdam, Londra, Berlin, Barcelona, Leyda, Noordwijk și Haga, și tot ce pot spune este: Cîte bordeie, atîtea obiceie.  
Tinder a fost lansat în 2012 și rămîne cea mai populară aplicație de online dating a momentului. Un cadran simplu cu fotografiile oamenilor din zona în care te afli, de la 2 pînă la 100 de kilometri, alături de un X și o inimioară. Respingerea nu a fost niciodată o armă mai ușoară, din confortul propriului automobil sau pat. Dacă nu te plac, n-ai să ghicești niciodată. Iar dacă ne plăcem reciproc, pretextul unei conversații se inoculează printr-o fereastră de chat care apare instantaneu între noi. 
 
Tinder preia datele și o parte din fotografiile profilului tău de Facebook și oferă celor cu care interacționezi acces la o bază limitată de informații – vîrstă, coordonate geografice, descriere personală și un număr finit de imagini pe care le poți selecta și aranja. 
Pe Tinder găsești chiar orice. De la corporatiști la modiști ferchezuiți, tineri cu bicepși întreținuți cu proteine și șantieriști care petrec o duminică în familie la grătar, la oameni de afaceri necurate și puberi rătăciți. Ca femeie, constați că preferi diaspora localnicilor, iar ca bărbat, că sînt mai puține femei disponibile pe o rază de cinci kilometri decît ai fi crezut. Fără excepție, nimerești peste cunoscuți, peste prieteni și prietene, peste șefi și asociați, peste tipul care îți servește berea în clubul preferat, peste oameni pe care nu i-ai văzut din liceu și, cu puțin nenoroc, peste fostul sau fosta – cărora nu știi dacă să le dai like sau să treci mai departe, oripilat sau amuzat că și tu, și ei, aveți în comun inevitabilul. Lucrurile stau, cel puțin în teorie, simplu. 
 
Oamenii sînt pe Tinder pentru divertisment, pentru diversitate, pentru sex, pentru relații sau pentru soluții la probleme. Unii caută un interlocutor căruia să-i înșire banalitățile cotidiene, alții un psiholog. Unii își găsesc flirturi de-o seară, unii își fac prieteni, unii nu găsesc nimic. Bărbații cu care am ieșit îmi spuneau adesea că fac asta pentru prima oară și că le e destul de greu să agațe. Femeile îmi spuneau că sînt plictisite și încearcă să își lărgească cercul de cunoscuți. Majoritatea celor cu care am vorbit în București și Barcelona își doreau să ne întîlnim pentru sex, în timp ce spre nord-vestul Europei m-am trezit purtînd lungi conversații despre fotografie, benzi desenate sau fantezii reprimate. Cu ei m-am simțit cel mai în largul meu. 
 
În anul meu sabatic pe Tinder, despre care glumesc că ar fi unul sălbatic, am întîlnit oameni din felurite colțuri ale lumii, de la spanioli ce aveau nevoie de îndrumare turistică și culinară prin București, la profesori americani veniți în schimb cultural în România, care voiau să nu fie singuri, la fotografi brazilieni dornici să vadă o altă față a Berlinului sau puști irlandezi care auziseră că la noi în țară drogurile sînt ieftine. 
Deși experimentul meu s-a încheiat, redeschid Tinder din curiozitate în fiecare oraș nou în care ajung. E un instrument amuzant, dar și un vehicul de psi­hanaliză socială. Ultima oară cînd am vorbit cu cineva, tipul mi-a spus: „Uneori îmi dau numărul de telefon străinilor și îi rog să îmi citească o pagină din cartea pe care o au la îndemână. Majoritatea nu acceptă. Li se pare prea intim. Dar sexul nu îi deranjează“. 
M-am uitat la numărul lui de telefon preț de cîteva secunde. 
 
Nu l-am sunat. Dar, ca în filmul Her, sîntem oameni și ceea ce ne ghidează, dincolo de digiți, butoane și aplicații de socializare, unii spre alții, este nevoia de a simți ceva.
Să-ți verbalizezi emoția în fața unui străin am senzația că poate fi un gest la fel de complicat ca acela de a  traversa aglomeratul Times Square pentru a saluta o fată în rochie roșie, care ți-a atras atenția atunci cînd s-a oprit să zîmbească, în fața unui panou luminos, cu toți dinții ei ireal de albi.
Dar, poate, într-o zi, cînd o să fiu la pagina 256 dintr-o carte, o să-mi scot telefonul din buzunar și, în loc să-i trimit o fotografie cu textul acela, am să-l sun. 
 
Ioana Cristina Casapu este jurnalistă și fotografă.