Dacă îți arunci privirea pînă spre zorii civilizației și înainte de ei, este imposibil să nu te izbească impresia că, deși am plecat de pe o cîmpie întinsă, departe în zare, acum urcăm aproape vertical pe un versant care se pierde sus, în nori.

Mie îmi place să îi spun progres. Știu, discuția despre progres e complexă și are multe aspecte. O voi simplifica prin a vorbi doar de progresul științific. Care este aproape un pleonasm: progresul științific înseamnă creșterea continuă a capacității de a rezolva probleme prin aplicarea „metodei științifice“.

Deși sună pompos, „metoda științifică“ e doar o succesiune de cinci pași mari și lați (întrebare-ipoteză-predicție-ex­pe­ri­­ment-a­­na­liză) care duce la rezolvarea pro­ble­melor, însă numai pentru a scoate la lumină noi probleme, și mai grele. Și tot așa înainte.

Oamenii au aplicat metoda științifică încă din cele mai vechi timpuri, fără să aibă habar că așa i se spune. La început a fost observația. Adică experimentele erau făcute de natură, iar oamenii vedeau și încercau să reproducă ceea ce vedeau: chestiile ascuțite înțeapă mai bine decît cele boante. Să ne facem și noi sulițe! Animalele tremură mai puțin iarna. Păi, să le luăm blana și să o folosim noi! Trăsnetul aprinde copacul și prăjește mamutul. Deci să ne încălzim la foc și să facem grătare!

În cîteva sute de mii de ani, viața devenise nițel mai confortabilă. Apoi s-a întîmplat ceva absolut remarcabil: invenția agriculturii. Tot pe bază de observație-ipoteză-predicție. Brusc, omenirea s-a eliberat, exista acum suficientă mîncare încît unii dintre oameni au căpătat timp să ridice ochii din pămînt către stele. Și să învețe de acolo cînd e mai bine să-și planteze recoltele, care au devenit mai abundente. Sau, mai tîrziu, cum să navigheze mai ușor către porturile în care-și vindeau surplusul.

În cîteva mii de ani, de la primele predicții pentru agricultură bazate pe astronomie, s-a ajuns la unelte de fier, drumuri asfaltate, apeducte, circumna­vi­ga­ție și Isaac Newton. Care a văzut atît de departe pentru că, așa cum spunea chiar el, stătea pe umerii giganților de dinaintea lui.

În cîteva sute de ani, tot cu metoda științifică în minte, unii mai visători – sau doar mai leneși (Robert Henlein spunea că progresul este realizat de oameni leneși în căutarea unor căi mai ușoare de a face lucruri) – au inventat motorul cu aburi, trenul, telefonul, radioul, avionul…

În cîteva zeci de ani, am pășit pe Lună.

Nu mai pomenesc ce s-a întîmplat de atunci încoace: calculatoare, vaccinuri, sateliți, modificări genetice… Iar lista este extinsă, practic, zilnic. Între timp, în spatele pașilor tehnologici colosali, filozofia naturală a crescut în științe fizice cu puteri de predicție uriașe. Toate astea, enumerate foarte pe scurt, reprezintă fața roz a progresului științific.

Dacă doar așa ar arăta lucrurile, totul ar fi perfect. Însă drumul nu e deloc atît de drept și de lipsit de hopuri. Există ceea ce se cheamă „capcane ale progresului“. Sînt acele probleme mai grele care ies la lumină după rezolvarea celei curente. De exemplu, în epoca de piatră, tehnicile de vînătoare mai bune au dus la extincția animalelor vî­nate și, deci, la dispariția surselor de hrană. Soluția, agricultura, a creat și ea problemele ei: sărăturarea solului, despădurirea, eroziunea, apariția primelor orașe – care împreună au dus la malnutriție, aglomerări urbane și epidemii. Iar lista poate fi ușor adusă în zilele noastre. Suprapopularea, gîtuirea naturii cu ajutorul maselor plastice, emisiile de gaze de seră sînt, pînă la urmă, rezultate ale creșterii speranței de viață (grație medicinei), ale tehnologiilor de producție tot mai ieftine, ale răspîndirii agriculturii pe scară largă și ale ubicuității mijloacelor de transport.

Iar capcanele progresului devin de‑a dreptul hăuri, în momentul în care deținătorii puterii de decizie nu vor să rezolve problemele cu care se confruntă oamenii, de teamă că își vor pierde poziția, privilegiile, puterea. Ca să nu mai pomenesc de cea mai monstruoasă consecință a progresului, eficientizarea războiului: pare că de-a lungul veacurilor oamenii au „progresat“ enorm în îmbunătățirea armelor și în creșterea volumului de victime. Pe zi ce trece, putem ucide mai mult, mai ieftin și mai eficient. „Oare nu tot știința a făcut asta posibil?“ o să mă întrebați. E momentul să spun clar și răspicat: „Science doesn’t kill. People do“. Praful de pușcă a fost mai întîi folosit la artificii. Corăbiile au cărat ulei de măsline, înainte de a transporta soldați. Avioanele n-au avut, la început, mitraliere.

Din păcate – și ăsta e punctul nevralgic la care voiam să ajung – există o prăpastie foarte mare între cerul înstelat al inteligenței noastre și legea morală din noi.

E ca și cum, de-a lungul veacurilor de civilizație, omenirea a crescut prea repede, și i-au rămas hainele prea mici, atît de mici încît i se rup pe la încheieturi. Știința e mult în fața umanității noastre. Și, oricît de mult s-ar chinui Bill Gates să lupte împotriva malariei, oricît ar inventa geneticienii orez cu vitamina A pentru săracii Asiei, orice va face Elon Musk ca să ne trimită în spațiu și indiferent cît de tare vor lupta medicii împotriva cancerului, omenirea pare că se încăpățînează să stea tot în hainele alea mult prea mici. Producem, la ora asta, suficientă mîncare pentru toată populația globului. Doar că se aruncă enorm, începînd de la producător și pînă la consumatorul final. Am inventat căi de a colecta energia soarelui, a vînturilor și a valurilor, doar că fix cei fără lumină și căldură nu beneficiază de energia asta disponibilă cam peste tot. Există soluții pentru îmbunătățirea și prelungirea vieților tuturor, doar că nu ajung și la cei care au cea mai multă nevoie de ele.

Omenirea n-a fost niciodată mai bogată. Și totuși niciodată dezechilibrul dintre extreme nu a fost mai mare. Dacă nu facem rapid ceva, hăinuțele alea mici și rupte nu vor mai fi în stare să ne acopere nici măcar părțile rușinoase.

Pentru că, așa cum spunea Franklin Delano Roosevelt, „nu trecem testul progresului dacă reușim să adăugăm în plus la abundența celor care au mult; ci dacă le oferim destul celor care au prea puțin“. Iar la problema asta nu știința trebuie să găsească rezolvarea.

Nic Sârbu este jurnalist de știință.