În urmă cu un secol, Petre Carp spunea că „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”. Butada se justifica (parțial) în condițiile în care, deși fusese învinsă pe cîmpul de luptă și semnase umilitoarea Pace de la Buftea, România reușise să aducă Transilvania și Bucovina în granițele naționale. Trebuie precizat că în vorbele conservatorului Petre Carp se regăsesc urmele antipatiei față de politicienii liberali a căror contribuție diplomatică la forma finală a Tratatului de la Versailles e imposibil de ignorat.

Se pare că norocul nu caracterizează doar România ca stat, ci și pe români în general. Sîntem la coada clasamentului european în privința cheltuielilor pentru asigurări facultative. Românul se știe norocos. N-o să-i ia foc tocmai lui casa în anul ăsta; și nici n-o să se îmbolnăvească grav; cît despre accidente de mașină, să fim serioși: sîntem șoferi de excepție – dovadă viteza cu care se circulă pe șoselele patriei. Raționamentul e simplu: dacă-mi fac asigurare, probabilitatea ca la sfîrșitul anului să constat că am dat banii degeaba e imensă – de ce aș risca?

În același timp, românii sînt printre națiunile ai căror membri cheltuiesc cei mai mulți bani pe diverse jocuri de noroc – de la tradiționala loterie la mai atractivele „păcănele”, pînă la pariurile sportive. Putem constata asta numărînd stabilimentele dedicate în orice oraș din țară (de obicei le găsim în apropierea caselor de amanet). Și aici intervine o raționalitate specifică: ce pot face cu 10 lei? Nici un pachet de țigări. Dar gîndește-te, dacă aș cîștiga milionul...?

Este, într-adevăr, norocoasă România? Ar fi semne că da. De exemplu, unii comentatori cîrcotași ar afirma că, dacă în 1999 n-ar fi existat conflictul din Iugoslavia și nevoia americanilor de a ne survola teritoriul, România ar mai fi avut de așteptat și după 2004 pentru a fi admisă în NATO. Cu aderarea la Uniunea Europeană s-ar zice că a fost la fel, am fi prins în 2007 ultimul tren înaintea crizei economice care a îngustat substanțial porțile raiului.

Acum, cu COVID-ul. România avînd, comparativ cu Europa Occidentală, puține linii de tramvai directe către Wuhan, virusul ucigaș a ajuns la noi cu întîrziere de cîteva săptămîni. Dar veștile despre morgile arhipline din Italia l-au precedat, astfel încît măsurile de limitare a răspîndirii – starea de urgență – au fost introduse rapid și cu intensitate comparabilă cu țările europene deja dominate de valul pandemic. Avansul restricțiilor asupra contagiunii a redus simțitor efectele nefaste ale primului val: dacă maximul deceselor din UE a fost de 83 la un milion de locuitori (182 în Italia), România nu a înregistrat, în primul val, mai mult de 17 decese la un milion de locuitori. Așadar, un răgaz conjunctural ne-a permis să luăm măsurile de prevenție din timp și, astfel, am limitat efectele dezastruoase. Numai că unii au tras concluzia că așa sîntem noi, românii, mai norocoși și mai rezistenți la COVID (gena dacică).

În valul al doilea (sfîrșitul lui 2020) ne sincronizaserăm cu restul Europei și proporțiile tragediei au fost comparabile: în Europa maximul a fost de 116 decese/1 milion, în România – 135. Guvernanții nu prea mai erau dispuși să adopte măsuri dure – a fost toamna alegerilor locale și a celor parlamentare –, au mizat mai mult pe norocul și rezistența naturală a românului.

Anul 2021 a început sub semnul entuziasmului pentru vaccin. Autoritățile n-au făcut mare lucru pentru o campanie eficientă, nu prea s-au interesat de soarta categoriilor cu risc mare de îmbolnăvire. În timp ce țările Europei de Vest reușiseră încă din aprilie să vaccineze cvasi-totalitatea populației vîrstnice, noi nu am reușit astăzi, după un an, să vaccinăm decît 45% din populația de peste 60 de ani.

În primăvară, ne consideram norocoși că trăim în țara cu cele mai mari procentaje de oameni vaccinați, veneau oameni din restul continentului să se inoculeze aici, pentru că la ei acasă mai aveau de așteptat, prioritari fiind (faptic, nu doar declarativ) vîrstnicii. Am clamat victoria asupra pandemiei, vaccinarea a devenit un capitol secundar în politicile publice – erau mai importante luptele interne din PNL și cele din interiorul coaliției guvernamentale. Practic, politicienii au adoptat raționamentul românului fața cu polița de asigurare: de ce să ne batem capul cu acțiuni de vaccinare pentru categoriile cu risc, în zonele deficitare, cu campanii de persuasiune țintite către grupurile reticente? De ce să adoptăm măsuri nepopulare, cînd sondajele ne sînt și așa nefavorabile? Poate trece pandemia, și atunci am pierdut degeaba puncte în intențiile de vot (ele s-au pierdut oricum, dar e altă poveste).

Pandemia nu a trecut, nici în restul lumii, nici la noi. A venit valul patru. De data asta, el nu s-a prea simțit în Europa, dar la noi a fost cumplit. În timp ce în țările vestice nu s-au atins 25 de decese la un milion de locuitori, la noi erau 328, la sfîrșitul lui octombrie. Ca să ne dăm seama de proporțiile dezastrului, ne uităm la valorile mortalității excesive (mortalitatea excesivă, „excess mortality”, reprezintă diferența dintre media ratelor de mortalitate înregistrate lunar în anii premergători pandemiei, 2017-2019, și cea din luna corespunzătoare din timpul pandemiei; datele prezentate sînt extrase de la Eurostat [demo mexrt]). La nivelul Uniunii Europene, maximul a fost de 20%, înregistrat în aprilie 2021; în România, în octombrie, excesul de mortalitate a fost de 110%. Au murit, numai în octombrie, cu 22.553 mai mulți oameni decît într-un octombrie obișnuit.

A părăsit norocul România, la sfîrșitul anului 2021? Sau, cumva, au abandonat-o politicienii, adică cei care ar trebui să elaboreze și să pună în operă politici publice? Începe valul cinci – cu puțin noroc scăpăm.

Mircea Kivu este sociolog.

Foto: adevarul.ro