În Măsură pentru măsură (1604), indulgentul duce Vincentio (vincerò...) domnește de paisprezece ani peste o Vienă depravată. Ca omul bogat din parabola talanților, ducele pleacă intempestiv din cetate și-și deleagă puterea unor locotenenți: Angelo, aprig puritan, și Escalus, al cărui nume sugerează balanța justiției (scales), deci echilibrul și moderația. Angelo, cunoscut ca înger al purității, este învestit cu atributele pe care Dumnezeu le inspiră credincioșilor – frica și dragostea, despre care vorbește și Machiavelli. El e chemat să inspire frica de Legea cea Veche, dar s-o îmbrace în iubirea creștinească a Legii celei Noi. „Legea cea Nouă se dă celui care are deja Legea cea Veche. Atitudinea de tip sola Scriptura e atitudinea slugii păstrătoare”, glosează Andrei Pleșu în marginea parabolei talanților. Or, Angelo chiar asta este: sluga păstrătoare, literalistul, cel incapabil să adauge talionului din Legea Veche iubirea care stă la temelia Legii celei Noi. Teroarea legii, pe care Angelo o exercită cu asupra de măsură, este litera; spiritul e dragostea, pe care locotenentul o neglijează, ingrat.

Angelo are de judecat o infracțiune sexuală trivială, pe care azi nici n-o mai percepem ca atare: tînărul Claudio o lăsase însărcinată pe logodnica sa Julieta. Pentru Angelo e același lucru să iei viața unui păcătos sau să dai viață în păcat, așa că îl condamnă pe Claudio la moarte. Bietul tînăr își trimite sora, pe casta Isabella, să-i pledeze cauza în fața judecătorului. Angelo urăște păcatul, detestă tîrfele și codoșii Vienei, dar puritatea Isabellei îl atrage în chip pervers. Puritanul iubește, chiar și impur, puritatea. Angelo îi face deci Isabellei o propunere indecentă: să-și piardă fratele sau fecioria; trupul lui sau sufletul ei.

Neștiut de nimeni, „fantastul duce al ungherelor întunecoase” bîntuie deghizat în călugăr prin subterane, țesîndu-și „improvizația providențială”: în locul Isabellei, o introduce în patul lui Angelo pe fosta logodnică a acestuia, Mariana; cînd Angelo ordonă decapitarea lui Claudio, primește în schimb capul unui pirat proaspăt executat. În final, Vincentio revine pentru judecata de obște și nunțile necesare.

Ducele vrea să demonstreze că o bună guvernare combină dreptatea și clemența, după modelul divin. Îmi vine în minte că, pînă de curînd, ministerul italian al Justiției se numea Ministero di Grazia e Giustizia – de remarcat că grațierea stă înaintea justiției. În aceeași logică creștinească, pușcăriile se numesc penitenciare. Fără iertare și penitență, justiția s-ar reduce la răzbunare sub autoritatea statului. Scopul justiției în lumea creștină nu e moartea, ci îndreptarea și iertarea păcătosului. Aceasta e filozofia creștinească a lui Vincentio, care anulează sentințele, evită crimele, restabilește dreptatea și în final îi iartă pe toți.

Harul (grace) este un concept esențial în ultimele comedii ale lui Shakespeare. Nu doar în termenii teologiei politice, ci și alegoric, Vincentio este învestit cu atributul divin al harului și cu facultatea de a grația pe cine dorește, fără să dea explicații. Gratia e suverană, „pe cine vrea îl liberează, pe cine nu, nu; și tot dreaptă e”, recunoaște Claudio, parafrazînd Epistola către Romani. În toate sistemele de justiție din lumea creștină supraviețuiește, dincolo de legi și tribunale, facultatea total gratuită și capricioasă a grației: e locul păstrat încă harului divin, care operează prin regi și prin înlocuitorii lor republicani, președinții, într-un sistem încă nu total descreștinat.

Harul este premisa bunei guvernări, și de aceea suveranii primesc o harismă specială. Domnitorul creștin este imitator al lui Hristos și trebuie să echilibreze dreptatea și mila. Fără milă și iertare, justiția devine opusul ei, fanatism criminal. Așa gîndea regele Iacob I (King James Bible a fost tradusă sub domnia lui). În Basilikon Doron, regele își instruiește fiul astfel: „pune [...] moderația, regină peste celelalte în sufletul tău. [...] Aplică dreptatea, dar cu așa moderație, încît să nu se transforme în tiranie, căci altminteri legea supremă devine supremă nelegiuire. [...] Și cum spun despre dreptate, așa spun și despre clemență, mărinimie, generozitate, echilibru, smerenie și despre toate celelalte virtuți regale”.

Dreapta judecată nu este rigorismul talionului, ci gratuitatea harului și forța tămăduitoare a iubirii din Predica de pe Munte. Ducele îl obligă pe Angelo și, laolaltă cu el, pe toți puritanii acelui veac sau al celor care urmează să evolueze de la vechea lege la cea nouă, de la uzurparea divinității la îmbrățișarea umanității. Pentru Vincentio, măsură pentru măsură nu înseamnă ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, ci dreaptă măsură în toate. Shakespeare nu pledează pentru păcat, ci recunoaște că natura umană nu e nici angelică, nici demonică. Nici așa, nici altminteri; adică, în ultimă instanță, dilematică.

Adrian Papahagi este conferențiar universitar dr. la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj.

Credit foto Adrian Papahagi: Ciprian Hord; foto (sus): Rafael - Alegorie a Justiției (wikimedia commons)