„Go west, young man!“ este un îndemn devenit celebru în SUA încă din anii 1850 (da, o mie opt sute…), după ce fraza a apărut într-un editorial scris în vremea pionieratului pe care îl ştim cu toţii din filmele cu cowboys. Oamenii citează adesea doar prima parte, însă fraza completă este „Go West, young man, and grow up with the country!“ Adică: mergi spre vest, tinere, ca să creşti odată cu ţara. 
 
Aş aplica o logică similară emigraţiei române în SUA şi Canada. Etosul „autodepăşirii“ pentru românii din America nu e recent. Deja la sfîrşitul secolului al XIX-lea, opresiunea austro-ungară a îndemnat mulţi transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni (doar 1 din 10 erau regăţeni! – îi mulţumesc Luizei Mureşeanu de la Observatorul din Toronto pentru date) să se înghesuie pe vapoarele ce-i duceau spre ţara făgăduinţei. Erau oameni simpli, în majoritate ţărani, cărora nu le era teamă de munca grea ca să-şi facă un loc sub soare în marile centre industriale: Cleveland, Detroit, Chicago, Ohio, Pennsylvania etc. Primul ziar românesc apare la Cleveland în 1906, deci vorbim deja de comunităţi organizate, mai ales în jurul bisericilor (Unită, Penticostală, Greco-catolică etc.) Apar atunci zeci de asociaţii de întrajutorare sau culturale, dintre care, ca să dau un singur exemplu, cea numită „Nicolae Iorga“, care organizează între altele chiar vizita marelui savant, în 1929, în SUA, inclusiv faimosul său discurs de la Harvard. 
 
Dacă primele comunităţi române în America de Nord sînt strîns unite, cu timpul ele se atomizează. Se schimbă generaţiile, iar marele melting pot american estompează apartenenţa românească. În plus, începînd cu mijlocul secolului XX, emigraţia din timpul comunismului accelerează dezbinarea. Motivele de emigraţie fiind politice, începe să domnească suspiciunea şi teama de infiltrare a Securităţii. 
 
În fine însă, după ’89, apare un nou val de emigranţi tineri care vin de asemenea să se întreacă pe sine şi să se compare cu cei mai buni. Canada îi primeşte pe cei mulţi: doctori, ingineri, economişti etc. – în general, oameni cu studii superioare care corespund criteriilor de imigrare prestabilite. În SUA, criteriile sînt mai rigide, iar tinerii vin mai ales la şcoală. 
 
În timp, datorită mulţimii de tineri care studiază sau lucrează în IT, centrul de gravitaţie al emigraţiei româneşti basculează la rîndul său, de data asta în interiorul continentului, de la Est la Vest. La Microsoft, lîngă Seattle, pe coasta Pacificului, româna este a treia cea mai vorbită limbă, şi este foarte prezentă în Silicon Valley, iar în Canada, Vancouver este pe cale să devină un adevărat magnet pentru români. 
 
Ce ne spune acest fenomen? În general, vestul Americii este tărîmul cutezanţei, al inovaţiei şi al creativităţii. Românii care emigrează atît de departe nu se duc să stea cu burta la soare sau cu mîna întinsă, ci muncesc din greu să-şi facă un rost acolo – cum spuneam, să se „autodepăşească“. Contrar celor din Europa, mai puţini dintre românii care lucrează în State sau Canada nutresc vise de întoarcere acasă – mai curînd pe studenţi îi cuprinde un dor suficient de pregnant încît să se imagineze cu bagajele făcute după absolvire. 
 
În timp, comunitatea românească a rămas relativ atomizată, iar reuşita e individuală, nu colectivă. Distanţele mari contribuie la atomizare – la fel şi absenţa unui scop comun în legătură cu România. Cu toate astea, îmi aduc aminte că, imediat după alegerea preşedintelui Emil Constantinescu, mobilizarea comunităţii a fost exemplară: s-a organizat un lobby puternic pentru a convinge autorităţile americane să includă România în primul val de extindere a NATO. N-a fost să fie chiar atunci, însă experienţa a fost relevantă – a arătat românilor că „se poate“, iar dacă au un ţel, îl pot urmări cu asiduitate. 
 
Să fii român în SUA, acum, înseamnă să fii, în primul rînd, „european“. România în sine e prea „exotică“ pentru a fi cunoscută, cu toate că, adesea, şoferii de taxi newyorkezi au auzit măcar de Ceauşescu şi de Nadia Comăneci. Evident, în cercurile politice, România era arhicunoscută încă de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, iar acum, de cînd ne-am poziţionat drept aliat model, prestigiul României a sporit. 
 
Dar sîntem încă departe de gloria de odinioară, din perioada interbelică. Vizita la New York a Reginei Maria în 1926, cu miile de oameni ieşiţi în stradă să o aclame, cu tonele de confetti şi de ghirlande ce i-au fost aruncate în cale, este greu de egalat. De altfel, prezenţa şi prestigiul Reginei Maria au fost atît de copleşitoare pentru americani încît, dintr-un poem celebru, a rămas o expresie uzuală, care urmăreşte trezirea din basm a unui interlocutor. Cînd vrei să-i spui cuiva că prea exagerează şi vede totul în roz, îi spui: „Yes, and I am Queen Marie of Romania“ – adică „Las-o mai moale, că în ritmul ăsta, eu sînt Regina Maria a României“…
 
Sandra Pralong este politolog. A emigrat în SUA în timpul regimului comunist şi s-a întors în ţară după 1990. A fost consilier al preşedintelui Emil Constantinescu, responsabilă cu relaţia cu românii de pretutindeni. A publicat recent volumul Cum schimbăm mentalitatea. 25 de ani în România (editura Polirom, 2014).