„Să ştii, Ioane, că eu am avut multe, grele şi foarte urîte păcate”, îi spune, aproape misterios, bătrînul monah ucenicului său, Ioan Pintea. De altfel, Steinhardt declarase, şi cu alte ocazii, că nici debutul său literar, prin volumul de parodii În genul... tinerilor, nu fusese unul tocmai fericit, fiindcă prea intrase, la 22 de ani, „cu bastonul” în literatură. În presa literară interbelică, volumul fusese receptat destul de viu, fiind departe de a fi trecut neobservat, în pofida pseudonimului „Antisthius”, cu care era semnat. Reacţiile au fost dintre cele mai diverse: Mircea Vulcănescu crede, într-o notă din Criterion, că autorul e „un băiat inteligent, atent şi talentat, care ştie să surprindă caracteristicul şi să nuanţeze humorul, şi care s-a amuzat să parodieze scrisul cîtorva protagonişti ai «tinerei generaţii»”. De altfel, în memoriile sale, ajutîndu-se şi de fotografiile din arhivă, Ioan Pintea în felul acesta şi-l imaginează: ca un crai de Curtea Veche, orgolios, cosmopolit, ironic. În schimb: „Antisthius bagatelizează fără nici un spirit şi adesea cu aluzii pornografice şi cu multe predilecţii coprofile. E domeniul în care se simte cel mai bine autorul”, scrie Octav Şuluţiu într-un număr din Familia, în 1935.

Şi totuşi, spiritul pamfletar şi parodic al tînărului neojunimist avea să producă suficiente delicii estetice, fapt sesizabil şi la o relectură postdouămiistă. Iar strategiile spiritului rebel, ale „demonului jucăuş” (George Pruteanu) nu vor fi abandonate cu totul nici la senectute, cînd Steinhardt va deveni unul dintre partenerii de încredere ai optzeciştilor, ai spiritului ludic şi sediţionist, convins fiind că locurile în care îl poţi întîlni cu precădere pe Hristos sînt cele ale deriziunii, ale transfigurării sordidului, acolo unde te aştepţi mai puţin. Recitind astăzi creaţiile parodice cu pricina, impresia care rămîne este aceea a unui tur de forţă. Vocea îmbracă şi oferă consistenţă unor măşti dintre cele mai diverse cu putinţă, derulînd un joc îndrăcit al registrelor. Pare o recapitulare de uz didactic a celor mai variate formule în care se poate întrupa un discurs, atît literar, cît şi nonliterar: roman, publicistică, poezie, pamflet, schiţă, eseu, pledoarie, prefaţă, teatru, reţetă, epistolă, cercetare ştiinţifică, expunere doctă, fişă clinică, meditaţie filozofică etc. 

Una dintre ţintele parodiilor interbelice ale lui Steinhardt o constituie tocmai Poemul invectivă, apărut în 1933, de pe urma căruia autorul, Geo Bogza, avea să pătimească prin două detenţii succesive la Văcăreşti. Principalul capăt de acuzare era: atentat la adresa bunurilor moravuri. Iată, însă, un fragment din „balada” imaginată de Steinhardt, dar înainte fixaţi-vă bine în fotoliu, avînd în minte figura clasicizată a monahului de la Rohia. Bun, acum citiţi fragmentul: „Al doilea nebun făcea actul cărnii numai cu obiecte inanimate / Şi îşi băga sexul numai în găuri artificiale / Fiindcă era bărbat puternic cu pulpele ca piatra şi / Sexul grozav, nici că se vede deseori / Aşa ceva; / Nebunele se ţineau după el: / Lovi-te-ar damblaua, nebunule, ai, dă-te şi la noi cestelalte / Trăzni-te-ar Cel de Sus din senin / Că şi noi avem nevoie / Dar el le zicea: hai sictir, desfrînatelor, / Căraţi-vă / Nu vreau să mă dau la voi, iaca ba, nu vreau / Aşa de pamplezir / Şi se dedea la ziduri unde făcuse găuri şi la căldări şi / Trăia cu găleţile”. Puteţi savura restul poemului în volum, nu îi vom devoala aici întreaga partitură, inclusiv din raţiuni de spaţiu. La o privire strict canonică, un viitor călugăr s-ar dezice, probabil cu totul, de un asemenea trecut estetic. Ce face, însă, Steinhardt? Publică în 1982, cînd era deja călugăr cu acte în regulă, un soi de falsă şi retorică monografie Geo Bogza, cu un solid substrat subversiv, în care reuşeşte, de fapt, să retipărească, mai mult sau mai puţin voalat, tocmai acele poezii ireverenţioase ale lui Bogza, care erau în momentul respectiv supuse cenzurii. Descoperind nostalgia, el rămîne, în fapt, fidel propriei sale tinereţi şi, la o adică, propriului său crez, enunţat şi într-o scrisoare către Nicolae Băciuţ, spre finalul anilor ’80: „Tinereţea, chiar atunci cînd e de mult surpată prin trecerea anilor, stă alături de noi ca un indelebil fond adlerian-freudian”. 

Există şi alte poezii-parodii ale lui Antisthius, care suferă, în timp, o curioasă mutaţie estetică. Este şi cazul „poemului amorf”, scris „în genul unui tînăr de stînga-dreapta” şi care astăzi ar putea să treacă drept mostră de douămiism. Iată un fragment: „sînt şi poeme mute miliţa dar din alea nu ştiu să scriu / sînt scrise de oameni cari se cheamă talentaţi / ăsta-i un poem amorf îl poate scrie un om orice om în / care intră soarele sau care vine cu soare acasă / ţii minte cînd ne-am întîlnit prima dată în strada / Bărăţiei cînd ne-am despărţit am împărţit între noi soarele / acum aş vrea să dăm soare unei mătuşi bolnave dar nu / mai am fiindcă l-am împărţit cu tine miliţa (...) / acum mă duc să mă caut îndărătul oglinzii / riki protosinghel”.

Paginile care sînt, de departe, cele mai izbutite ale volumului îl au în prim-plan pe tînărul Noica, pasiunea sa pentru filozofie, dar şi anumite aplecări ori contorsionări utopice ale discursului acestuia, pe care credem că viitorul său camarad de lot („Noica-Pillat”) le-a intuit excelent. Steinhardt creează o figură, un personaj cu adevărat memorabil, un soi de Sheldon Cooper avant la lettre (spun asta pentru cunoscătorii The Big Bang Theory, serialul de mare succes, inclusiv pe meridianele online-ului) care vrea să scape de toate neplăcerile contactelor de natură fizică, de tirania afectelor ori de futilitatea proceselor fiziologice. Selectez, întru delectarea cititorilor, cîteva secvenţe din acest intertext extraordinar, înzestrat cu reale potenţialităţi dramatice: „Să apreciem frumuseţea adevărului cilindric punctualizat. Simplicitatea ordonată a ideilor. Calcule, calcule, calcule nesfîrşite şi minunate... (...) Ajută-mă, Unicule, să ajung un triunghi echilateral! (...) Să nu mîncăm. Să visăm că mîncăm atîtea alte lucruri posibile. De ce să şezi, istoriceşte, la o masă? Vă invit la Marele restaurant «Kant», pe Bulevardul Formelor Pure. Vom mînca, frugal, idei fripte pe grătarul special al uitării geometrice formale, servite à la Leibniz. Iar ca desert, în loc de colţunaşi cu brînză, triunghiuri abstracte cu sos picant de posibilităţi infinite à la purismul neocriticismului kantian. Iar de veţi rămîne flămînzi, nu uitaţi că foametea duce la setea ideilor. Să nu mîncăm orb, ci în lumina ideilor. Să mîncăm după calcule geometrice. (...) De ce să spui «bună dimineaţa» sau «bună seara»? Zile trecătoare. Mai bine să anunţi cu bucurie la sculare: Omule, două fracţii se înmulţesc înmulţind numărătorii între ei şi numitorii între ei. Iar la apusul soarelui: Ascultaţi, fiilor, suprafaţa pătratului e egală cu latura la pătrat. De ce sugacii să sugă laptele mamei lor lumeşti? Mai bine să sugă seva ideală ce curge din principiul lui Arhimede şi din rădăcinile cubice ale numerelor zecimale...”.

Nu ştiu dacă e sau nu o ironie a sorţii, însă probabil că ultimul text cu veleităţi literare pe care Steinhardt l-a scris, în cadrul corespondenţei asidue pe care a cultivat-o pînă în preajma morţii sale, a fost unul din aceeaşi sferă a ironiilor ascuţite. Alexandru Mirodan îi ceruse o notă autobiografică pentru Dicţionarul neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română (Tel Aviv, 1986). Odată primită, acesta din urmă o publică, însă îi alătură, ironic, cinic şi, am spune, cu un profesionalism îndoielnic (întrucît avem de-a face, totuşi, cu un dicţionar, nu cu o creaţie de avangardă), o epigramă a lui Theodor Speranţia: „Un ovrei se botezase / Şi din Iţic şi-a spus Stan / Se schimbase doar pe nume... / Dar încolo tot jidan”. Ca urmare a descoperirii acestui gest editorial lipsit de probitate, replica lui Steinhardt, expediată tot pe cale epistolară, respectă convenţia şi rămîne în spaţiul epigramei: „N-o fi jidanul botezat / Chiar un român adevărat, / Dar nici transfugul comunist / Nu-i autentic sionist”. Şi iată cum, înainte de a pleca, demonul jucăuş al tinereţilor şi al plăcerilor travestiului jubilează încă o dată.

Adrian Mureşan este critic literar, profesor la Liceul Teoretic „Avram Iancu” din Cluj-Napoca. Cea mai recentă carte: Vîrstele subversiunii. N. Steinhardt şi deconstrucţia utopiilor, Editura OMG, 2020.

Foto: Florian Razmoș