Acum cîţiva ani Bucureştiul era împînzit de îndemnul de a privi cerul. Minunată iniţiativă. Priveşte cerul! apărea pe clădiri, străzi, panouri… etc.  Acelaşi lucru se întîmpla şi la Paris cu un mesaj similar: Regarde le ciel! Cum s-a descoperit mai tîrziu, autorul era acelaşi: Grig, un român care studia filozofia la Sorbona. Mutatis mutandis, acelaşi lucru îmi propun şi eu aici, un mic îndemn să privim puţin cerul din punct de vedere filozofic.

Îndemnul lui Grig, simplu şi percutant, ascunde semnificaţii şi înţelesuri sedimentate în mii de ani de scrutat cerul. A privi cerul poate fi interpretat drept: ținteşte sus, uită-te dincolo de tine, cercetează lumea… etc. Toate sînt imbolduri pozitive care ne invită să nu mai mergem cu capul în jos, atenţi doar la mersul nostru cotidian, inerţial şi teluric. Să ridicăm din cînd în cînd privirea şi să lăsăm să pătrundă infinitul în noi, să ne gîndim un pic la transcendent şi nemărginit.

Dar nu a fost întotdeauna aşa, cerul nu este neapărat simbolul infinităţii lumii. De exemplu, Aristotel, în lucrarea sa despre cer (De Caelo), ne prezintă lumea drept un univers finit şi fundamental ierarhic. Avem, pe de o parte, partea terestră, sublunară, care este o lume a schimbării şi transformării şi, pe cealaltă parte, sus, cerul sau chiar cerurile, o lume eternă şi imuabilă, a substanţelor perfecte. Această perspectivă asupra cosmosului a dominat istoria intelectuală a gîndirii europene mai bine de două mii de ani. Toma din Aquino a contribuit substanţial la punerea în acord a acestei perspective cu cea biblică, în care avem diviziunea între universul celest al divinităţii şi cel terestru al umanităţii. Îndumnezeirea noastră se manifestă astfel exact prin înălţarea la ceruri, prin primirea în lumea eternă a celor drepţi.

Contestarea acestei perspective aristotelice a devenit pregnantă cu precădere în secolul al XVII‑lea, culminînd cu teoria atracţiei universale a lui Isaac Newton, care a unit astfel cerul cu pămîntul. Ambele se supuneau aceleiaşi legi gravitaţionale, cerul nemaifiind substanţial diferit de pămînt, el fiind populat de alte planete care se mişcă şi evoluează precum pămîntul. Cerul se umplea astfel de pămînturi ce se supuneau aceloraşi legi naturale. Această idee a zguduit lumea şi aşezat-o pe alte principii. Întreaga perspectivă asupra Universului s-a schimbat. Puteam să înţelegem altfel fenomenele lumii, întregul Univers devenind cumva mai predictibil şi mai inteligibil. Puteam găsi modele matematice care ne explică o întreagă clasă de fenomene ale naturii. Se năştea ştiinţa modernă.

Privind cerul, ne uităm astfel la divinitate, la Univers, dar şi la noi, căci şi noi sîntem făcuţi, în definitiv, din praf de stele. Privind cerul, putem ajunge să facem religie, dar şi astronomie. Privind cerul, ne uităm dincolo de noi, dar şi în noi. Legile de funcţionare ale lumii sînt şi legile noastre; şi în noi se învîrt planete, şi în noi se încheagă şi se desfac constelaţii. Ce avem noi în plus sînt principiile morale după care ne ghidăm viaţa. Kant a rămas celebru cu o expresie din Critica raţiunii practice pe care, de altfel, prietenii i-au şi gravat-o pe mormînt: „Două lucruri îmi umplu sufletul cu crescîndă admiraţie şi preţuire, pe măsură ce reflectăm din ce în ce mai intens la ele: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine“. Să privim dar cerul înstelat de deasupra noastră şi legea morală din noi. Să privim cerul.

 

Sorin Costreie este prorector al Universității din București și conferențiar la Facultatea de Filozofie.