Dacă, îndeobște, zeii erau omagiați prin jertfe, în urmă cu vreo patru mii de ani, grecii au venit cu ideea unui sacrificiu mai puțin sîngeros, în chipul întrecerilor („sportive“, am spune azi) – în greacă: agonía. Așa s-au născut Jocurile Olimpice – la început, sub forma întrecerilor de alergare, a „turelor de stadion“ în cinstea lui Zeus. „Agonia“ sportivă a luat locul agoniei letale.

„Gimnastică“ provine din grecescul gymnázo, care înseamnă „a exersa, a se antrena, a deprinde, a învăța“. Iar gimnaziile grecești erau locul în care tinerii primeau o educație armonioasă, prin exercițiu și antrenament – fie că era vorba de muzică, de sport, de arte sau de filozofie.

Cît despre „sport“, originea latinească a cuvîntului – deporto (a duce, a aduce, a purta, a deporta) – cuprinde atît virtuțile, cît și excesele îndeletnicirii sportive: dinamică, mișcare vie, efort activ, formator, dar și risipire, zbenguială, alergat de colo-colo; goana centripetă a căutării sinelui, dar și fuga neproductivă de sine.

Ruptura europeană dintre corp și spirit a dus la o percepție polarizată despre sport: lumea pare să se împartă în ochelariști debili și pachete de mușchi somnambule. Asiaticii sînt mai bine situați în această privință. Practica artelor marțiale (cu sensul de „măiestrii“) presupune capacități fizice și mentale deopotrivă. O dovadă ar fi performanța „sportivă“ care crește odată cu înaintarea în vîrstă a practicantului. Dacă un sportiv european ajuns la 30 de ani e bun de pensionare, în artele marțiale maturitatea poate fi atinsă și la 70 de ani. Și nu vorbim de coregrafia unor postúri serene, ci de executarea unor lovituri fulgerătoare, capabile să îngenuncheze un taur, care nu-și pot avea resortul doar în carnea îmbătrînită a maestrului.

La origini, termenul „kung fu“ – preluat abia tîrziu și abuziv în repertoriul „bătăilor“ de tot felul – îmbină conceptele de timp şi de efort, și înseamnă, comparabil cu gymnázo-ul grecesc, măiestrie, virtuozitate, îndemînare dobîndită prin efort intens şi îndelungat.

Într-o lume ideală, nu ar trebui să existe o mare diferență între un maestru kung fu, un cărturar și un gimnast de elită.

Avem însă și în Europa sportivi luminați. Dau un singur exemplu, de prin partea locului. Iată cum îl descrie Gala Galaction, în Chipuri și popasuri, pe Gheorghe Moceanu, profesorul său de sport și autorul primului manual de educație fizică în limba română: „Era scund de stat, purta plete de poet, încă neatinse de promoroacă, și o mustață de muschetar. Sprintenia lui făcea de ocară pe cel mai sprinten flăcău. Vorbea rar, apăsat, scandat și totdeauna ridicîndu-ne gîndurile și sădind în noi doruri atletice. Venea din inima Ardealului și răspîndea necontenit în juru-i sănătate și entuziasm.“

Ilustrație de Ion BARBU