O regretabilă, dar explicabilă asimetrie guvernează tratamentul aplicat de Germania organizaţiilor, publicaţiilor şi simbolurilor extremiste. În timp ce o legislaţie detaliată impune cu acribie numeroase interdicţii de propagandă şi exhibare a însemnelor hitleriste ori de reconstituire a partidului naţional-socialist, comuniştii şi codurile lor scapă relativ ieftin.

Ideea interdicţiilor e să apere Constituţia şi statul de drept de orice potenţial pericol extremist. Noima lor, întemeiată istoric, e, înainte de orice, să se evite recăderea în catastrofa distrugerii Republicii de la Weimar de către nazism, cu toate consecinţele cataclismice pentru civilizaţie pe care le-a avut accesul la putere al mişcării naţional-socialiste şi instaurarea dictaturii. Dar erodării democraţiei prin extremism de stînga i se acordă sensibil mai puţină atenţie. Totuşi, în Germania s-au interzis din capul locului, după război, nu doar partidul nazist şi unul din cele comuniste, în speţă KPD, ci şi varii partide, semne şi imnuri epigonice şi asociaţii-surogat. De pildă Partidul (nazist) zis Socialist al Reich-ului. Delict penal e şi instigarea la ură antisemită, xenofobă sau rasistă. Cum însă extremismul e inventiv, legiuitorul german s-a văzut nevoit să-şi adapteze în răstimpuri Codul Penal. În 1994, de pildă, a adăugat simbolurilor naziste scoase în afara legii, precum zvastica, altele, similare. Nici negaţionismul în variatele sale forme nu e tolerat. Negarea Holocaustului, una din manifestările tipice ale antisemitismului contemporan, e pedepsită penal, ca şi în alte ţări europene.

Şi totuşi, eforturile de protejare a democraţiei de orice potenţial pericol, chiar abstract, al surpării ei din interior, prin propagandă, falsificare istorică şi torpilare a memoriei, eforturi transpuse în Germania, altfel decît în România, în mod serios, aduc nu doar beneficii. Ci ridică multiple şi spinoase chestiuni. Ele vizează însuşi temeiul democraţiei liberale. Care se bazează pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului, între care se numără şi dreptul asocierii (în partide, inclusiv extremiste) şi dreptul la opinie şi la exprimarea ei liberă.

În fond, îşi spun anticapitaliștii, fie ei comunişti, nazişti, sau islamişti, iată că terorismul funcţionează. Iată că merg simboluri ca „secera şi ciocanul“, deşi sculele emblemei marxist-leniniste sînt însemnul unor politici, ideologii şi regimuri scelerate, vinovate, în răstimpul unui secol, potrivit Cărţii Negre a Comunismului, de nu mai puţin de 100 de milioane de oameni jertfiţi în numele echităţii sociale. Iar numărătoarea continuă în Coreea, China, Venezuela, Nicaragua.

În esenţă însă, altfel decît cred mulţi est-europeni, care pun semn de egalitate între comunism şi nazism, nu asimetria abordării trecuturilor totalitare e marea problemă a democraţiilor. E semnificativ că relativ severele măsuri de pedepsire a negaţionismului n-au reuşit să împiedice în Europa o recrudescenţă antisemită şi negaţionistă, amintind de pandemia iudeofobiei virulente şi paranoice a Germaniei anilor ‘30 și ‘40. Ca atare, în discuţie n-ar trebui să fie, cu precădere, dezechilibrele din tratamentul rezervat celor două ideologii totalitare şi islamismului, abordat şi el în Vest, din raţiuni ideologice, nemeritat de îngăduitor din perspectiva caracterului liberticid și terorist al utopiei jihadiste. Democraţiei i-ar face bine nu doar să nu manifeste o contraproductivă clemenţă faţă de alte extremisme decît nazismul. Esenţial e să nu-şi distrugă libertatea în numele libertăţii, aplicîndu-i măsuri de protecţie precum cenzura (politic corectă) pe care le-ar fi iubit deopotrivă Hitler, Stalin şi Ceauşescu. A interzice e simplu. Interdicţia e însă mama resentimentului, a dezinteresului şi ignoranţei, care ucid din faşă dezvoltarea judecăţii critice, aptă a orienta şi a determina fapta şi cearta bună întru apărarea libertăţii.

Într-o lume tot mai complexă, ratarea educaţiei întru judecată critică e calul troian din burta căruia ne ameninţă activiştii în formare ai viitorului Gulag şi ai viitorului Holocaust. A combate extremismul, spre a preveni şi desfiinţa zelul fanatic pe bază de argument, de fapte şi discernămînt, nu e o misiune lesnicioasă. Dar e una dintre cheile supravieţuirii civilizaţiei.

Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.