Tare aş vrea să cred că, pentru majoritatea, acest titlu este o ştire negativă şi să pot spune că titlul este doar un fake news menit să atragă atenţia asupra articolului. Dar nu pot. Sînt tot mai multe cazuri de frică sau chiar aversiune la „gen“ – cu toate sintagmele aferente lui: ideologie de gen, egalitate de gen, politici sensibile la gen, politici antidiscriminare.

Toate datele recente arată la nivel global un progres marginal, în paşi de melc, în domeniul egalităţii de gen în ultima perioadă. În ciuda unor progrese remarcabile în diverse aspecte ale vieţii sociale din ultimele decade, continuă să existe importante decalaje, segregări, inegalităţi şi discriminări de gen consemnate de studii realizate de instituţii prestigioase. Voci mai radicale vorbesc chiar de recul, regres şi rezistenţă vădită faţă de politicile de egalitate de şanse în general şi politicile de egalitate de gen în particular.

Acest verdict, numit şi gender backlash, trebuie corelat cu atmosfera generală creată în ultima vreme de discursuri publice cu accente naţionaliste, populiste, fundamentaliste şi ultraconservatoare. În Statele Unite ale Americii, fenomenul #metoo sau ultimele alegeri prezidenţiale au scos la iveală amploarea unor manifestări misogine şi sexiste. În Ungaria, studiile de gen sînt interzise şi Universitatea Central Europeana (CEU) a fost desfiinţată. În Polonia s-au înăsprit legile privind avorturile, iar Convenţia de la Istanbul (axată pe tematica violenţei de gen) este contestată de tot mai multe ţări tocmai datorită folosirii conceptului de gen. „Intellectual dark web“ este doar un exemplu de reţea online unde intelectuali din domenii diverse, cu milioane de urmăritori, discută aprins, de pe poziţii ultraconservatoare, teme precum egalitatea de gen, utilitatea politicilor afirmative sau efectele perverse ale corectitudinii politice. Nici Turcia sau Venezuela nu sînt într-o perioadă de efervescenţă a susţinerii drepturilor omului şi promovării unor politici de egalitate de şanse.

România, care se plasează pe penultimul loc în cel mai recent Index UE al Egalităţii de Gen (vezi https://eige.europa.eu), se integrează şi ea în acest context mai larg care promovează explicit sau implicit fobia faţă de problematica egalităţii de gen (adică a egalităţii în drepturi şi responsabilităţi, a egalităţii de drept şi de facto, a egalităţii, dar şi echităţii sociale pentru femei şi bărbaţi în multidimensionalitatea lor de vîrste, etnii, nivel de educaţie, orientare sexuală, nivel de trai etc.). În România nu am avut, ce e drept, proteste de anvergură anti-avort, ca în alte ţări, dar au fost destule marşuri pro-life. Recent, o strategie de reformă educaţională a fost respinsă datorită unor critici virulente legate de capitolul despre educaţie sexuală în şcoli. În România, referendumul pentru familie nu a dat, slavă Domnului, cîştig de cauză conservatorilor, dar a scos la iveală un puternic discurs al urii îndreptat împotriva educatorilor, profesorilor sau autorilor de literatură pentru copii care ar spăla minţile copiilor, îndemnîndu-i la erezii sexuale ce periclitează viitorul speciei umane. Este perioada în care, de exemplu, revista online de studii academice feministe Journal for Gender and Feminist Studies a fost atacată de hackeri, iar universităţi din Bucureşti în care se predau cursuri sau programe de studii de gen au fost catalogate drept „sorosiste“ sau sexo-marxiste.

În plus, faţă de alte ţări, România este într-o situaţie paradoxală. În acest moment, cei care lucrează în domeniul egalităţii de gen (activişti, reprezentanţi guvernamentali, cercetători, profesori, jurnalişti etc.) resimt adesea acest discurs public anti-egalitate de gen. Interesul şi investiţiile în politici de egalitate de gen sînt mult mai reduse ca în trecut, principiile acestor politici sînt atacate din diverse direcţii, instituţiile create pentru a le susţine (de exemplu, ANES sau ONG-urile) sînt slăbite. Pe de altă parte, România se confruntă cu o mare problemă: cea a supraprezenţei femeilor în politică (mă feresc să spun reprezentare!). Se confruntă cu această problemă care era pînă mai ieri una dintre soluţiile propuse pentru echilibrarea decalajelor de reprezentare dintre femei şi bărbaţi din diverse domenii. Cum mai poţi vorbi de recul, regres, rezistenţă faţă de politicile de egalitate de gen într-o ţară în care, de la prim-ministru la ministrul de Interne, în poziţii-cheie la nivel guvenamental sînt femei? Din păcate, poţi – pentru că egalitatea de gen substanţială nu se referă strict la cifre, pentru că o promovare de faţadă funcţionează ca un bumerang. Fără a le victimiza în nici un fel, căci liberul-arbitru funcţionează pentru oricine, acest „harem“ de femei formal în fruntea unei ţări, dar de fapt la cheremul (metaforic) unui bărbat, au dat prin prezenţa lor o palmă eforturilor de peste douăzeci de ani ale mişcării de femei care a cerut legi, instituţii, strategii, bugete, dar mai ale respect reciproc, promovare (fie şi prin cote) pe competenţe, asumare pe fond şi în cunoştinţă de cauză a unei agende specifice sensibile la gen.

Acum, că m-am răcorit… de ce, de unde şi încotro această fobie la gen care pare să fie în expansiune? Încercînd să înţeleagă motivaţiile şi consecinţele intensificării discursurilor anti-egalitate de gen, specialiştii vorbesc de strategii de delegitimizare a discriminării de gen ca obiect al politicilor de gen sau de subminarea implementării politicilor de gen existente şi erodarea mecanismelor de evaluare şi incluziune care se pot încadra într-o tendinţă mai generală de slăbire a democraţiei (Kriszan, Rogebard, 2018). Consideră, pe de altă parte, că „ideologia de gen“ a devenit mai curînd un fel de „liant simbolic“ (simbolic glue) al diverselor discursuri „anti“. În jurul acestei sintagme pare că se reunesc grupuri foarte diverse de opozanţi: fundamentalişti religioşi, persoane care critică politicile identităţii şi tirania corectitudinii politice, cei care contestă drepturile minorităţilor sexuale (calul troian fiind legalizarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex) sau sînt împotriva politicilor afirmative, a educaţiei sexuale în şcoli, a drepturilor reproductive etc. Şi pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume ca să coaguleze rezistenţa şi energiile, li s-a spus „ideologie de gen“.

Această mobilizare contra „ideologiei de gen“ are de asemenea cîteva aspecte transnaţionale remarcate de specialişti. Există, de exemplu, nişte declanşatori omniprezenţi identificaţi: Convenţia de la Istanbul, căsătoria între persoane de acelaşi sex, educaţia sexuală în şcoli. Este de asemenea prezent un anume limbaj comun hiperbolizat în care frica este exacerbată (va dispărea familia), iar egalitatea de gen echivalată cu ceva deviant şi patologic. În alte studii se arată că acest backlash este mai bine ţinut în frîu în ţările cu o istorie mai îndelungată de democraţie şi cu o mişcare de femei puternică, spre deosebire de cele cu o memorie încă vie a „feminismului de stat“, cu o mişcare de femei încă incipientă, precum ţările din Estul Europei. Alte voci vorbesc de efectele perverse ale propriilor succese în domeniu, ceea ce a dus la atitudini de ostilitate faţă de cerinţele considerate acum excesive şi nejustificate ale promotorilor egalităţii de gen.

Genfobia, ca orice fobie, se poate vindeca. Tratamentul cel mai potrivit este să expui lumea care suferă de această frică paroxistică de ceva (frică de păianjeni, şerpi, microbi, de înălţime sau locuri aglomerate etc.), într-un cadru controlat, exact la acel lucru. Cu alte cuvinte, soluţia cea mai bună este să continuăm să pronunţăm gen, egalitate de gen, politici sensibile la gen în urechile genfobilor. În timp, frica ar trebui să treacă sau măcar să fie diminuată, astfel încît să poată fi ţinută sub control. Adică speriaţii să poată trăi liniştiți, fără angoase iraţionale, într-o societate a respectului reciproc firesc faţă de toţi oamenii, în diversitatea lor. Cine ştie, poate că unii vor transforma antipatia deseori iraţională, impulsivă, aş zice chiar anacronică, în simpatie faţă de valorile contemporane ale democraţiei. 

Laura Grünberg este sociolog și scriitoare.