Fac parte dintr-o generaţie care a învăţat foarte greu să-şi spună opinia, să-şi verbalizeze gîndurile şi credinţele. Am fost învăţaţi de mici să nu spunem „afară“ ce auzim „în casă“, pentru că părinţii ar putea avea probleme, să îmbrăţişăm doar idealuri majoritare, în detrimentul celor personale, să ascultăm şi să repetăm, în loc să întrebăm şi să dezbatem. Fac parte dintr-o generaţie care în comunism a fost educată să se supună, să tacă şi să înghită pe nemestecate opinia majoritară. O generaţie care s-a maturizat într-o altă lume. Una în care părerile sînt spuse apăsat, se strigă în stradă sau se ţipă la televizor. Azi societatea este dominată de cine este mai vocal, are glasul mai ascuţit, are păreri mai ferme şi fără nuanţe.

De la momentul în care nu aveam glas, pînă la cel în care viaţa publică a luat forma unui carnaval în care toţi vorbesc în acelaşi timp şi nici o voce nu se mai distinge, au trecut peste 20 de ani. Tranziţia de la taci şi înghite la confruntarea de idei n-avea cum să fie lină şi nu putea să fie lipsită de momente ridicole. De ce însă momentele ridicole şi gălăgia inepuizabilă continuă să domine azi viaţa publică românească? Un răspuns simplu este că lipseşte un filtru competent care are exerciţiul democraţiei, un filtru care trebuie să distingă şi să cearnă vocile autorizate de zgomotul de fond. Acest filtru ar trebui să fie jurnaliştii, dar, mai ales în ultimii ani, aceştia se află în incapacitatea de a-şi mai juca acest rol.

De la întrebările de bază la „Care este opinia dumneavoastră?“

Multe păreri şi la fel de mulţi „părerologi“ sînt peste tot în lume, însă la noi opinia şi comentariul domină spaţiul public în detrimentul informaţiei pure şi al expertizei articulate. Comentatorii, experţii în orice şi nimic sînt vedetele zilei, iar moderatorii îmbracă şi ei haina comentatorilor, în prea multe cazuri. O tendinţă care se observă chiar şi în cazul reporterilor este înlocuirea întrebărilor jurnalistice din care se pot afla informaţii cu întrebări care produc doar păreri. Cine?, ce?, unde?, cînd? şi de ce? au fost înlocuite, treptat, cu ce ziceţi despre?, cum comentaţi?, care este opinia dumneavoastră?.

Cel mai uşor este, privind lucrurile simplist şi doar în această cheie, să dai vina pe jurnalişti că nu-şi mai îndeplinesc rolul de filtru şi că din cauza lor societatea pare nevrotică şi isterizată. Însă diluarea acestui filtru s-a produs treptat, iar de această slăbiciune nu pot fi acuzaţi doar jurnaliştii. Ei sînt de ani buni puşi sub presiunea ratingului, şi nu a calităţii ca principal obiectiv al staţiilor TV, obligaţi să acopere ore întregi de program cu resurse infime în comparaţie cu nevoile, obligaţi să muncească zi-lumină, plătiţi prost, înjuraţi de politicieni de frunte şi afacerişti bădărani, împiedicaţi să afle, ameninţaţi mai mereu, iar rezultatul este că au obosit şi îşi îndeplinesc sarcinile la limită. Ei nu-şi mai pot asuma şi responsabilitatea a ceea ce spun comentatorii invitaţi prin emisiuni, cum este normal, pentru că de multe ori nu au cum să facă o selecţie a invitaţilor pe domenii de expertiză, în funcţie de competenţa pe subiectul dezbătut. Experţii refuză să participe la dezbateri de cele mai multe ori, fie pentru că sînt ocupaţi, nu vor să supere pe cineva, n-au chef sau nu vor să se amestece cu lumea „pestriţă“ de la televizor.

Comentatorii care greşesc televiziunea la care au fost invitaţi

Aşa apar comentatorii de serviciu, cei chemaţi să umple studiourile pentru că altfel programul ar trebui să fie întrerupt sau jurnalistul ar trebui să dezbată cu el însuşi. Aşa au apărut comentatorii care fac turul televiziunilor ca ocupaţie zilnică şi aşa au apărut şi momente hazlii în care aceştia se prezintă la uşa unei televiziuni, deşi sînt invitaţi la alta. Este inutil să mai vorbim de filtrul asupra mesajelor care ies din emisie atunci cînd se întîmplă asta, atunci cînd „marfa“ – cu care moderatorii, fie ei de bună-credinţă, trebuie să opereze – este de o asemenea calitate.

Tot nevoia de „a umple“ ore întregi de emisie cu subiectele zilei, o presiune reală pe care staţiile de televiziune cu resurse din ce în ce mai mici o pun asupra jurnaliştilor, a creat şi invitaţii politicieni-comentatori trimişi de partide. Pregătiţi să vorbească pe orice subiect, ei au început să vină cu tablete în emisie (telefoanele nu mai sînt de-ajuns) de pe care citesc mesajele trimise pe e-mail de strategii în comunicare ai formaţiunilor din care provin. Aceştia sînt un fel de cititori autorizaţi ai comunicatelor de partid, comentariile lor sînt aproape mecanice, monologuri neinteresante, fără sare, piper şi, de cele mai multe ori, chiar fără logică. Rolul lor este bine definit: să întreţină zgomotul de fond. Dacă nu spun ei ceva inteligent, de ajutor pentru oameni, măcar să ţină scaunul ocupat şi să împiedice mesajul altui partid să ajungă la telespectatori. Ei bruiază astfel spaţiul public şi inamicii politici, astfel încît să nu mai înţeleagă nimeni nimic.

În acest fel, mesajele importante, utile riscă să fie îngropate de bombardamentul cu fraze goale şi cît mai multe. Şi chiar dacă jurnaliştii fac efortul să descopere, după ore întregi în direct, subiectul de interes public, acesta va fi comentat şi dezbătut pînă cînd devine neinteresant.

De ce dispar vocile echilibrate din spaţiul public

Un alt aspect al dezbaterilor noastre este că abordările comentatorilor sînt aproape întotdeauna emoţionale. În discursul public se consumă cu voluptate drama, melodrama ori isteria, iar vocile echilibrate sînt considerate plictisitoare şi dispar încet-încet din spaţiul public, care de fapt are nevoie de păreri lucide. Foarte mulţi telespectatori reclamă această isterie, reclamă moderatorii nevrotici, reclamă emisiunile pe care le identifică drept partizane, dar privesc în continuare ca hipnotizaţi aceleaşi emisiuni, cu aceiaşi invitaţi.

Datele de audienţă certifică mereu că emisiunile în care se ceartă politicienii, ziariştii sau comentatorii au mereu un public consistent, mult mai mare decît orice emisiune cu un singur invitat, indiferent despre ce invitat este vorba şi cîtă notorietate are acesta – de la Traian Băsescu pînă la soprana Angela Gheorghiu. Privitorii, carevasăzică, vor să vadă mai degrabă conflict şi n-au răbdare să descopere. Plăcerea lor este să-şi audă gîndurile şi frustrările spuse la televizor, nu să gîndească sau să se lase fermecaţi de cîte-un personaj cu poveşti de succes în tolbă. Oamenii nu mai au curiozităţi, ei au certitudini care trebuie musai să se verifice şi astfel îi caută printre comentatorii invitaţi pe sticlă pe aceia care le confirmă convingerile, care spun ceea ce gîndesc şi ei, dar nu au platforma de pe care să se exprime.

Ipocrizia privitorilor declaraţi de Discovery

De mai mulţi ani, aud prieteni sau amici care se proclamă privitori de Discovery, Animal Planet şi alte canale de nişă pentru că nu mai suportă isteria, golănia şi vorbele goale din talk-show-uri. Aceiaşi oameni acuză faptul că nu mai au la ce să se uite la televizor, că emisiunile de calitate au dispărut şi că, dacă acestea ar exista, le-ar urmări. Pe moment, am încercat să-i cred. Însă privind constant zi de zi măsurătorile de audienţă, m-am lămurit că mă minţeau. Dezbaterile şi, în special, acele emisiuni în care domină conflictul ajung să aibă ratinguri năucitoare iar tendinţa este crescătoare în continuare. Discovery, Animal Planet sau emisiunile de-a dreptul valoroase calitativ din audio-vizualul românesc, atîtea cîte mai sînt, abia dacă se văd în aceste măsurători. Iar acest lucru este valabil şi pentru segmentul de public tînăr.

Recentele proteste de stradă de la începutul acestui an au arătat cum canalele de ştiri au depăşit în audienţe posturi TV comerciale în a căror grilă predomină divertismentul şi filmul, programe care în alte perioade erau invincibile. Creşterile cele mai mari de public privitor le-au avut talk-show-urile cele mai vocale, dezbaterile cele mai aprinse. Lucru care arată că generaţia tăcută altădată vrea gălăgie, trecînd dintr-o extremă în alta fără să-şi dea seama.

Liviu Iolu este jurnalist, producător al emisiunii Generaţia cu cheia de gît.