Critica a tot repetat în ultimii ani, încît ideea a ajuns deja un loc comun, că Radu Stanca și Ștefan Aug. Doinaș sînt un soi de poeți proto-postmoderni, întrucît devansează cu zeci bune de ani exerciţiul postmodern al reciclării formelor literare ale trecutului. În esenţă, argumentaţia este următoarea: baladele cerchiste sînt nişte pseudobalade, care păstrează convenţia formală, însă o întorc ostentativ pe dos. Ele sînt o joacă superioară cu forma literaturii, cu convenţia semnificantă, întocmai ca în postmodernism, o perpetuă alunecare de semnificanţi, cum spune celebra definiție a postmodernismului, convinsă că dincolo de semnificanți nu se află nimic – că imanența formelor reciclate e totul.

Ideea unui Radu Stanca proto-postmodern e inexactă, sub raport estetic – și nedreaptă, sub raport etic. Iată de ce.

Estetic vorbind, e drept că poezia lui Radu Stanca pare să verifice criteriile de existență ale postmodernismului enunțate de Guy Scarpetta: impuritatea şi heterogenitatea codurilor; reciclarea formelor artistice din trecutul cultural; acceptarea conştientă a simulării şi a artificiului.

Mai întîi, poezia lui e în mod evident impură, din punct de vedere liric. Resurecţia baladei e un manifest împotriva poeziei pure, un denunţ al secătuirii puriste a poeziei. Soluţia ar fi acceptarea impurităţilor, adică a epicului şi a dramaticului, în interiorul liricului: „după cum modalitatea lirică a limbajului nu se restrînge cu exclusivitate la domeniul poeziei lirice, ci se infiltrează şi în celelalte moduri poetice, tot astfel nu am vedea de ce epicului sau dramaticului i-ar fi interzisă comunicarea fecundă cu modul liric. «Baladescul» se constituie tocmai din această comunicare, din această prezenţă a dramaticului în interiorul poeziei lirice”.

Secundo, în ceea ce priveşte reciclarea, lucrurile apar la fel de clare. Pentru a relansa liricul, pentru a-i da „entuziasm în zborul spre înălţimi”, cerchistul Radu Stanca face apel la o formă poetică revolută: „Nu e cazul de a face o propunere, dar socotim că balada, de atîtea ori încercată, de atîtea ori dovedită, ar putea face cu cinste parte dintre uneltele acestui «spor poetic modern». Bineînţeles, balada concepută de astă dată ca un «mijloc» poetic şi considerată în sensul absolut contemporan al poeziei”. Reciclare, deci, a tradiţiei, a formelor lirice de atîtea ori încercate şi tot de atîtea ori dovedite ca bune conductoare de poezie.

Tertio, cît priveşte criteriul acceptării conştiente a simulării şi a artificiului, afectarea, simularea teatrală și mai ales artificiul dramatic – toate sînt la ele acasă în poezia lui Radu Stanca. Modalitatea dramatică a liricului nu are cum să fie mai ostensibilă decît aici. Detaliul artificios e esenţial; lipsit de machiaj şi de decor, personajul care rosteşte oricare dintre poemele lui Radu Stanca ar fi ridicol şi ineficient. Totul e regie; deseori, preparaţiile regizorale se dilată pînă la a deveni subiectul însuşi al poemului, care capătă aerul unor didascalii liricizate.

Ei bine, toate aceste trei seturi de argumente nu mai țin dacă privim poezia lui Radu Stanca în adîncimea ei. Mai întîi, în legătură cu principiul impurităţii şi al heterogenităţii codurilor, Stanca nu urmăreşte să facă mai permeabile graniţele între genuri doar de dragul destructurării convenţiei generice per se. El pleacă de la constatarea unei crize. Pentru el, e o evidenţă că această criză se datorează purismului; în consecinţă, implică necesitatea acceptării impurităţii genurilor pentru a ieşi din fundătură. Iar adevăratul scop e, pentru Radu Stanca, acela etic: „Intervenţia valorii etice sporeşte un conţinut estetic… Oricît de «pur» ar fi din punct de vedere liric poemul «Somnoroase păsărele», el nu se poate, desigur, ridica la nivelul de pe care priveşte în cosmos, ca o lume întreagă de înţelesuri şi valori, «Luceafărul», unde infiltraţia paralirică e deosebit de intensă, mai mult chiar, unde infiltraţia axiologică este aproape nelimitată”. Radu Stanca e, așadar, unul dintre puținii poeţi moderni care admite necesitatea eticului în poezie – şi încă într-o manieră aproape mistică. Mărturisește aceasta aproape disperat într-o scrisoare adresată lui Ion Negoiţescu în 27 septembrie 1950: „Trebuie să scriu, să scriu, să scriu! Aceasta e mîntuirea”. Ceea ce îl scoate irevocabil din rîndurile postmodernilor, pentru care arta e strictamente joc, surfing pe formele istoricizate ale frumosului, hedonism estetic – din care orice insinuare a eticului a fost eliminată.

Apoi, dacă vom examina celelalte două seturi de argumente privind reciclarea formelor, respectiv proliferarea simulării și artificiului, vom vedea că şi aici s-a insinuat punctul de vedere etic. Nu dintr-o calofilie strictă vrea Radu Stanca să reînvie balada; nu numai pentru a turna în artefacte vechi substanţa contemporaneităţii. „Resurecţia ei“, spune el despre baladă, „ar însemna nu un atac adus chiagului imponderabil al liricului, ci tocmai o nouă emancipare a esenţialului împotriva neantului, a substanţei împotriva haosului”. Aşadar, tot o funcţie axiologică are şi aici resurecţia formei. (Termenii „axiologie” şi „axiologic” revin obsedant în eseurile lui Radu Stanca, precum şi în corespondenţa dintre el şi Negoiţescu.) Ceea ce, din nou, îl elimină irevocabil dintre postmoderni.

E inexact, cum se vede, să-l considerăm pe Radu Stanca un proto-postmodern. Și, spuneam mai devreme, e chiar nedrept s-o facem. Fiindcă a crezut în poezie ca într-o formă de mîntuire literală – precum în scrisoarea citată către Negoițescu, scrisă în infernul anilor ʼ50. Pentru Stanca, excesul de frumusețe al poeziei însemna literalmente ieșirea din infernul politic (mai întîi legionar, apoi antonescian, apoi comunist); și, în sens mai larg și chiar mai important, ieșirea din infernul personal. El vedea încă în literatură forma ultimă de soteriologie, credea pînă în ultima celulă în vorba lui Mîșkin după care frumusețea va salva lumea. Era, cum se înțelege, la antipodul hedonismului strict estetic al omului postmodern, pentru care arta e entertainment, imanența e tot ce există, iar salvarea într-un dincolo (fie el doar cel al artei) e o iluzie.

E, așadar, pur și simplu nedrept să tratezi drept hedonism ceea ce a fost o mistică. E o cantitate enormă de frumusețe (muzicală, seducătoare, transgresivă) în poemele lui Radu Stanca, scrise din miezul unui infern personal și politic (cacofonic, hidos, ostil oricărei transgresiuni). O frumusețe în care poetul a crezut așa cum misticii credeau în zeul lor. Și care, prin evidența aproape fizică a frumuseții ei, i-a acordat misticului ei revelația aproape fizică a zeului – și l-a salvat.

Radu Vancu este scriitor, traducător și conferențiar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Ultima carte publicată: Psalmi, Casa de editură Max Blecher, 2019.

Foto: arhiva Ion Vartic