Singurul lucru de care trebuie să ne fie frică este frica însăși. Discursul inaugural al lui Roosevelt este des citat ca răspuns înțelept împotriva demagogiei politice sau a populismului. Totuși, este atît de evident că fraza este riguros falsă. Avem multe lucruri de care trebuie să ne fie frică – o emoție naturală, a cărei absență ar fi mai repede semnul unei patologii psihologice decît al iluminării filozofice. Natura este necruțătoare cu orice ființă care ar ignora, din neglijență sau bravură, semnalele care inspiră frică. Există însă o perspectivă care validează faimoasa butadă. Dacă evoluția naturală a creat multe dintre înclinațiile mentale umane, unele forme de frică pot deveni prost adaptate fenomenelor sociale din societățile contemporane.

O teorie a psihologiei evoluționiste, controversată, dar solid argumentată științific, ne sugerează că oamenii trăiesc în societăți (post-)moderne, dar sînt înzestrați cu creiere și procese mentale aproape neschimbate de (cel puțin) zeci de mii de ani. În fraza memorabilă a Ledei Cosmides și a lui John Tooby, craniile noastre moderne adăpostesc minți din epoca pietrei. Nu vechimea în sine e problematică – pînă la urmă, supraviețuirea și înflorirea societății umane sugerează că mecanismele ancestrale ne-au servit cu succes. Însă eficiența unui mecanism biologic depinde de adecvarea la condițiile externe. Iar mediul social contemporan, în care mințile noastre funcționează, este unul radical diferit de cel pentru care au fost adaptate.

Extraordinara explozie a tehnologiei și complexității sociale a speciei Homo sapiens în ultimele sute de ani ne face deseori să uităm că ceea ce Jared Diamond numește „lumea de pînă ieri“ (peste 95% din istoria biologică a umanității) avea condiții sociale și ecologice profund diferite. O mare parte din construcția emoțiilor și a altor procese cognitive s-a bazat pe condiții practic dispărute din viața unei mari părți din populația globală, de unde și nepotrivirea între multe dintre sentimentele noastre și realitatea înconjurătoare. Viața acum o sută sau cincizeci sau zece mii de ani oferea nenumărate motive de frică. Pentru individ, pericolul putea să vină din partea fenomenelor meteorologice, a animalelor sălbatice, a bolilor sau, nu în ultimul rînd, a celorlalți oameni. Nu este doar o metaforă să spunem că omul este cel mai de temut prădător al „conspecificilor“ săi. Înclinațiile evoluate ale speciei au rămas în noi pînă în prezent, de la frica de obiecte mari care vin cu viteză în direcția noastră, la temerea de contaminare sau neîncrederea în străini. Și putem vedea cum aceste mecanisme ne apără existența în modul în care ne ferim de autobuze, ne spălăm pe mîini sau evităm înșelătoriile.

Avem însă o altă imagine atunci cînd vedem că umanitatea recentă și-a modificat mediul înconjurător infinit mai mult decît altă specie, într-un timp extraordinar de scurt. În cîteva mii de ani am ajuns, de la mici grupuri de vînători-culegători, la societăți cu milioane de membri, stăpînind energia nucleară, comunicînd practic instantaneu dintr-o parte în alta a planetei, folosind simboluri abstracte și inteligența artificială.

S-au schimbat oare emoțiile noastre, cum ar fi frica, la fel de repede precum s-a schimbat civilizația umană? Consensul științific în antropologie și psihologie evoluționistă este că, în ciuda marilor variații interculturale sau interpersonale, există un nucleu dur al sentimentelor cu vechi rădăcini naturale ce nu pot fi controlate de procese cognitive superioare. Un exemplu simplu: imaginați-vă că pășiți pe un pod de sticlă întins peste o prăpastie. Greu de crezut că nu am simți o puternică frică, încercînd să ne prindem de ceva solid pentru a nu cădea în hău. Aceeași frică l-a apărat pe strămoșul nostru de căzături fatale ce i-ar fi închis linia genetică a descendenților. Iată paradoxul – nu sîntem absolut deloc în pericol, iar frica noastră este funcțional inutilă, deși justificată cognitiv.

Cît de des întîlnim această frică „veche“, nepotrivită „noilor“ stimuli? Semnele ei se disting îngrijorător de des în fenomene sociale actuale. Frica de străini este un exemplu perfect. Un membru al unei societăți tribale putea să se aștepte oricînd la un raid din partea vecinilor competitori pentru resurse. Mai mult, etnografii au descoperit că multe dintre actele de violență tribală erau stîrnite de frica agresorilor de a nu fi agresați primii. La fel, mișcările de populații străine puteau fi profund dăunătoare într-o ecologie în care accesul la pășune, teren de vînătoare sau pămînt arabil sînt jocuri cu sumă nulă: pentru ca cineva să aibă mai mult, altcineva trebuie să piardă. De ce să nu ne fie frică, atunci, de venirea străinilor? Un motiv ar fi că lumea modernă a reușit să depășească multe dintre dilemele existenței umane, prin găsirea de jocuri cu sumă pozitivă. Prin reciprocitate generalizată, diviziunea socială a muncii, sisteme de întrajutorare economică sau toleranță culturală, populațiile se pot ajusta la imigrație și pot detensiona tensiunile sociale. Dacă ne gîndim la fenomenele de brain- sau care-drain, s-ar putea ca societățile-sursă să sufere chiar mai mult decît societățile-destinație. Un asemenea proces este însă profund contraintuitiv pentru mulți dintre membrii unei societăți, care resimt o frică ridicată față de alteritate și necunoscut. Raymond Kurzweil observă că lumea nu a devenit mai periculoasă, ci că informația noastră a devenit mai cuprinzătoare. O informație mai cuprinzătoare însă nu este și mai relevantă. Deschidem televizorul sau computerul și vedem masacre și refugiați, imagini puternic emoționale, livrate prompt și nemediat la ușa cogniției noastre. Ce este realitate, ce este zgomot și ce este manipulare? Spațiul și timpul se comprimă într-o reprezentare mentală ce ne plasează în mijlocul acțiunii virtuale, care trezește frica actorului asediat de pericole. Care este însă termenul de comparație? Trăim în cea mai pașnică eră a umanității, pericolul terorist este (în Europa, încă) inferior pericolului unui accident electrocasnic, valul de imigrație contemporan este unul minor și relativ bine guvernat față de cazuri similare din istorie. Mai frustrant, s-ar putea să nu ne fie suficient de frică de încălzirea globală sau de (re-)apariția epidemiilor – să fie cinci centimetri în plus sau în minus la nivelul oceanului planetar un motiv de panică? Dar oare a ne expune copiii la substanțe chimice „nenaturale“ comercializate de corporații?

Frica se hrănește din informația primită de individ. Această relație este inevitabilă și avem prea puțin control asupra sentimentelor noastre atunci cînd am internalizat mental pericolul. Avem însă control asupra modului în care cunoaștem lumea și pericolele sale. Într-unul dintre procesele definitorii pentru modernitate, indivizii au cedat o parte din managementul riscului către instituții sociale dedicate. Diviziunea socială a muncii intelectuale ne eliberează de povara evaluării fiecărui pericol la nivel individual. În cuvinte mai simple, lăsăm în grija altora o parte din fricile noastre. Avem încredere că doctorii ne apără de boli, inginerii ne feresc de accidente, poliția sau armata ne apără de răufăcători. Poate că fiecare dintre noi face ceva aparent pentru a preveni frica celorlalți, așa cum zidarul așază judicios o cărămidă atunci cînd construiește casa unui străin. Noi, cei fericiți să locuim în state moderne relativ funcționale, trăim într-o cultură a siguranței de neimaginat pentru cele mai multe dintre societățile care au existat sau există în lume. Iar atunci cînd statul eșuează în acest rol, ne revoltăm și cerem reformarea democratică a acestuia – vezi cazul Colectiv.

Frica nu dispare, dar devine mai rară și mai ușor de gestionat între actori sociali competenți. Atunci cînd un politician ne spune să ne fie frică de ceva, așteptăm dovezi, motive, așteptăm părerile altora. În special, așteptăm informații de la experți, de la cei care înțeleg fenomenul. Dacă ne e frică de inundații sau pentru viitorul copiilor noștri, căutăm un hidrolog sau o școală bună. Momentul în care frica devine periculoasă este atunci cînd ne retragem din contractul de încredere epistemică și cînd preferăm ignoranța, în consonanță cu valorile noastre, în locul părerii specialistului care ne spune ceea ce nu vrem să auzim.

Două fenomene recente prezintă exact această patologizare a fricii, prin refuzul competenței legitime. Mă refer la mișcarea antivaccin și la referendumul pro-Brexit, două cazuri în care părți semnificative din populație aleg să nu urmeze sfatul majorității experților legitimi (fie ei imunologi, epidemiologi, pediatri, economiști, sociologi sau antropologi), ci să urmeze calea deschisă de o frică neadaptată ecosistemului social contemporan. Refuzul experților are multe surse, de la neîncrederea în moralitatea acestora (oare nu au și ei interese materiale? ce cîștigă din a spune asta?) pînă la preferința pentru o lume fără nuanțe sau riscuri, dar cu reguli simple și fixe, sau chiar pînă la cruciada postmodernă împotriva „științei“ și „științificității“.

Poate au dreptate anti-vaxxers (cei antivaccinare) și britanicii declasați de Thatcher & Co, care votează cu gîndul la bărcile refugiaților sau la terorismul la al cărui succes contribuie prin exagerarea reacției publice. Poate că teama lor este justificată, iar sistemul de gestionare socială și politică a fricii a eșuat. Dar nu mai puțin justificată este frica de propria noastră frică, atunci cînd preferăm calea simplă a emoției nemediate unor instituții de cunoaștere, care susțin complexitatea societății umane. Ca parte organică a ființei noastre, fricile noastre au rădăcini adînci în istoria evoluției umanității și nu vom scăpa curînd de ele. Ce putem însă face este să înlocuim teama prin vigilență epistemică și încredere în competență, chiar și atunci cînd răspunsul este contraintuitiv pentru sentimentele noastre profunde. 

Radu Umbreş este antropolog, predă la SNSPA și la Universitatea București, și este bursier al Colegiului „Noua Europă“ cu monografia Neîncredere morală. Conflict și mutualism într-un sat din România.