„Hic svnt leones“ 

Cartografii Evului Mediu, preluînd o practică din Antichitate, obișnuiau să marcheze teritoriile necunoscute, neexplorate încă, cu aceste cuvinte: „Hic svnt leones“ – figurînd lei sau monștri marini pe acele teritorii, autorul punea semnul egalității între necunoscut și pericol. În acest fel, dintotdeauna, mintea umană, prin intermediul imaginarului, atribuind caracteristicile unor animale sau creaturi simbolice (în varianta antică era vorba de „dracones“, dragoni, balauri), făcea ca necunoscutul să devină o aproximare mai tolerabilă și, de ce nu, mai suportabilă.

Din fericire, lucrurile nu s-au oprit aici, aventura cunoașterii umane fiind dusă mai departe de curiozitatea, curajul și perseverența unor oameni ambițioși.

Căutările pentru descoperirea și înțelegerea lumii din afară, a lumii în care trăim, au fost însoțite dintotdeauna de dorința de a cunoaște și înțelege lumea interioară, lumea dinăuntrul nostru. Deviza „Cunoaște-te pe tine însuți!“ („gnothi seauton“, în limba greacă), înscrisă pe frontispiciul Templului lui Apollo din Delphi, marca ordinea cunoașterii: pentru a cunoaște lumea zeilor este necesar ca înainte să te înțelegi pe tine.

Firea sau temperamentul

În 1956, doi psihiatri americani, Thomas și Chess, doi cartografi ai personalității umane, au inițiat un studiu longitudinal, derulat pe durata a trei decenii, care să ofere un cadru de înțelegere a temperamentului copiilor, pe baze biologice și comportamentale. Observațiile sistematice ale acestora asupra unui grup reprezentativ de copii, pe parcursul mai multor etape de dezvoltare, i-au condus către identificarea a nouă mari dimensiuni temperamentale, organizate polar, în perechi de trăsături opuse. Una dintre acestea, „apropiere/retragere“, făcea referire la faptul că, biologic, o parte dintre copii manifestă o reacție de retragere și rezervă în fața situațiilor și persoanelor noi. Din punct de vedere comportamental, ei au observat că acest grup de copii au nevoie de mai mult timp pentru a se obișnui și acomoda cu o situație nouă sau cu o persoană necunoscută.

La scurt timp, în 1983, un alt cercetător, Jerome Kagan, definea un construct temperamental similar, denumit „inhibiție comportamentală“, trăsătură înnăscută, transmisă genetic, și care se manifestă la copii prin iritabilitate (cînd sînt foarte mici), timiditate excesivă și tendința de a reacționa cu frică și retragere față de situațiile nefamiliare și noi. Această trăsătură rămîne stabilă pînă la vîrsta adultă, iar cercetările au arătat că reprezintă unul dintre factorii de risc pentru dezvoltarea unor probleme de anxietate. Ceea ce nu înseamnă că toți copiii cu inhibiție comportamentală vor dezvolta o formă de anxietate, apariția ei fiind moderată de o serie de factori externi, cum ar fi: stilul parental (un părinte hiperprotector, grijuliu), convingerile părinților, contextele de educație ale copiilor (persoanele care petrec un timp semnificativ cu copiii, bunicii, educatoarele, învățătoarele și mai ales, ce fac acestea cu ei, dacă îi expun sau nu la nou, cum o fac, ce mesaje le dau).

Războiul începutului de grădiniță sau intoleranța la disconfort

Mulți dintre părinți pot observa prezența inhibiției comportamentale în reacțiile de ascundere în spatele fustei sau pantalonilor mamei sau tatălui cînd aceștia se întîlnesc cu o persoană necunoscută copilului, cu care părintele se oprește să stea de vorbă. Mai dramatică este manifestarea copilului, prin plîns și agățare de părinte, cînd, la începerea grădiniței, părintele se pregătește să se despartă de el. Teama firească pentru copil, neverbalizată, are legătură cu frica de necunoscut și cu faptul că „Pleci și nu mai vii să mă iei!“ Felul în care va influența o astfel de experiență un copil cu temperament inhibat depinde în bună măsură de ceea ce fac părinții și ceilalți adulți responsabili, într-o astfel de situație (cu precădere, educatoarele), pentru a ajuta copilul să se obișnuiască cu noul și să transforme treptat necunoscutul în familiar, oferind copilului un grad de control și de predictibilitate asupra a ceea ce experimentează. Comportamentul părinților este marcat deseori de un temperament identic și de experiențe de viață care i-au învățat să se confrunte cu necunoscutul, cu nefamiliarul și cu separarea de persoanele de siguranță într-un anumit mod: interpretînd reacția copilului ca răsfăț, opoziționism sau încăpățînare, ei ignoră sau neagă frica din spatele reacției copilului (ceea ce-i va accentua teama, dar și acroșajul de figura parentală) și-l vor certa, forța sau îi vor insufla un fals optimism ( „O să fie bine, o să vezi!“ sau „Tu ești băiat/fetiță mare!“). Unii aleg să-i păcălească („Azi este ultima zi cînd mai mergem la grădiniță!“ sau, înainte de a pleca de acasă, „Mergem să cumpărăm pîine, nu la grădi!“), în vreme ce alți părinți, istoviți și copleșiți de această luptă, cedează și nu-i mai duc deloc, pînă la începerea viitorului an de învățămînt preșcolar, adesea la recomandarea doamnelor educatoare.

În toate aceste cazuri, copiii vor învăța că întîlnirea cu necunoscutul este periculoasă, că soluția o reprezintă evitarea lui, că nu pot face față noului și că este periculos să trăiești emoții de disconfort (frică, teamă), deseori dezvoltînd o intoleranță față de aceste emoții, de altfel normale și cu rol adaptativ. Mai tîrziu, la vîrsta adultă, această intoleranță se poate generaliza față de multe alte contexte ale vieții de zi cu zi, de la acuze somatice minore (o jenă, un junghi) la alergia față de critica partenerului, umorile colegului, toanele șefului, nedreptatea unui vecin de stradă. Aceasta este calea sigură care ne duce pe mulți dintre noi către conservatorism. Nu către cel politic (ce-o mai fi însemnînd azi, ca principiu?!), ci către unul de mentalitate. Acesta este și unul dintre motivele pentru care, în dezbaterea publică, discursul este greu să treacă de la invectivă, injurie sau sarcasm și cinism (specii șlefuite ale agresivității) la argument și logică, de la răspuns emoțional, resentimentar, bazat pe reproș și ură, la ascultarea celuilalt, la reflecție și la încercarea de a înțelege ce a vrut să spună.

Un caz de ură și resemnificare

În urmă cu niște ani, mutat într-un cartier nou, am parcat, cu intenția de a pleca în cinci minute, în fața casei vecinului de vizavi. Nu apuc să mă dau jos din mașină și-l văd venind amenințător pe vecin, cu pumnul ridicat deasupra capului și urlînd la mine, el, un necunoscut pentru mine, eu un necunoscut pentru el, cu mesajul clar de a mă căra imediat de acolo. Încerc să-i spun că plec în cinci minute – nimic. El continuă să urle. Furios și cu țîfnă, îmi iau mașina și o mut.

Anii au trecut, și vecinul, obiș-nuin-du-se cu mine, încerca chiar să devină prietenos, salutîndu mă cînd ne întîlneam pe stradă. Eu însă nu reușeam să trec „peste“ supărare și mă țineam demn și rece în hotărîrea mea de a nu-i răspunde – îl etichetasem deja ca fiind „un mitocan“. După un timp însă, soția îmi povestește că vecinul chemase într-o zi Salvarea pentru tatăl său, însă aceasta nu a putut opri în fața porții, fiindcă acolo era deja parcată o altă mașină. Tatăl său murise, iar vecinul nostru dezvoltase o obsesie din a nu mai parca nimeni în fața porții lui. Povestea aceasta a schimbat complet percepția mea asupra evenimentului, dar și asupra celui pe care îl etichetasem drept „un mitocan“. Aveam nevoie să înțeleg, să cunosc, pentru a trece „peste“. Același mecanism îl aplicăm poate și în cazul imigranților, al homosexualilor, al țiganilor, al musulmanilor, al copiilor agresivi din școli, al persoanelor cu boli psihice severe, al celor care sînt diferiți, pe care nu-i cunoaștem, dar îi etichetăm ca fiind „răi“ în încercarea de a ne explica necunoscutul. Ne temem mai puțin atunci cînd înțelegem și ne e mai ușor să renunțăm la etichete atunci cînd îi cunoaștem pe cei diferiți. Un antidot împotriva fricii de necunoscut îl reprezintă cultivarea curiozității, a dorinței de a descoperi și de a înțelege ce se află dincolo de necunoscut, dar și a sentimentului de încredere că avem resursele necesare pentru a face față (putem găsi soluții) chiar și unor descoperiri mai puțin confortabile. 

Andrei Chișcu este psihoterapeut.