Am cunoscut mulți oameni pentru care frica este principalul motivator. Un ansamblu complex conduce la această stare de fapt. Socializarea primară, neîncrederea în sine, opțiunile valorice, valorile împărtășite cu cei din jur se numără printre factori. Capacitatea de a înțelege și de a controla ceea ce se petrece în jur este elementul care mă interesează în acest articol.

Înțelegînd de ce bate vîntul, ajungi să nu-ți fie frică de vînt. Știind cum și de ce răcești, cum previi, dar și cum combați răceala, diminuezi frica de răceală. Avînd încredere în cei din jur, previi teama că vei fi furat și reduci costuri importante: nu mai pierzi timp verificînd și paraverificînd bonitatea fiecăruia, iar faptul că scapi de stres constituie un cîștig în sine… Contraargumentul vine ime­diat. „Cum să am încredere în cei din jur cînd eu știu că toți fură?“ Asta-mi aduce aminte de ceea ce îmi spunea o prietenă despre cum toți bărbații își înșală soțiile. Dacă ar fi așa, cum înșelatul acesta de natură sexuală necesită doi parteneri… Ai putea răspunde vorbind despre faptul că un număr limitat de femei ar fi mereu disponibile pentru mulțimea tuturor bărbaților și s-ar roti de la un bărbat la altul pentru a-i face să își înșele soțiile. Argumentul este pueril, dimensiunile numerice ale fenomenului făcîndu-l cel mult improbabil. Poate or fi mai mulți soți de gen masculin care se implică în relații extramaritale, dar cel mai probabil ei nu constituie „toți“ bărbații. Cel mai probabil, raportul între numărul de minute în care soții (indiferent de gen) își sînt fideli, raportat la minutele de infidelitate, fie ea și pur mintală, este atît de mare, încît infidelitatea devine un fenomen marginal. Depinde doar de unghiul din care privești. Dacă fiecare moment de infidelitate este un copac gri, iar fiecare moment de fidelitate este un copac verde, și se nimerește să vezi această pădure din spatele unui grup de trei trunchiuri de copac gri, atunci lumea va fi toată gri: nu prea poți vedea altceva. Dacă ești în colțul verde, iarăși riști să vezi doar chestii verzi. Mai util ar fi să te ridici sus, deasupra nivelului solului, și să privești copacii în ansamblul lor. Locul în care te vei afla deasupra copacilor va conta și el, perspectiva schimbîndu-se dacă ești suficient de sus pentru a vedea tot, sau dacă te păstrezi mai jos, ca să vezi detaliile, cu riscul de a vedea doar un număr limitat de copaci. La fel de bine poți înlocui „momentele de fidelitate“ cu „indivizi care sînt mereu fideli“, în timp ce copacii gri ar putea desemna pe cei ce au fost măcar o dată infideli. Sau poți face ca lumea să aibă mai multe culori, definind grade de infidelitate, pe un continuum care să meargă de la gri la verde. Abia atunci poți avea spectrul complet al infidelității și al întinderii acesteia. Abia atunci poți vedea și ansamblul copacilor, și detaliile fiecăruia. Și poți decide ce conduce la fidelitate și cum se ajunge la infidelitate.

Sau poți defini copacii verzi drept oameni de încredere. Numărul lor depinde de perspectivă. Și nu numai.

Străvechiul „frica păzește bostănăria“ se convertește într-un simplu joc de încredere. Unul în care respectul față de ceilalți și încrederea pe care o prezinți tu însuți au partea lor. Afirmațiile acestea despre încredere sînt unele testate sau cel puțin îndelung discutate și acceptate ca atare în lumea celor ce studiază încrederea… Științele sociale, economia și psihologia au contribuit la creionarea lor. Am simțit nevoia să o spun, știind reticența societății noastre de a accepta că oamenii sînt sau măcar pot fi de încredere. Paradoxal, aceleași lucrări academice au dovedit experimental că oamenii în care se poate avea încredere sînt tocmai cei care au încredere în alții. Iar aceștia sînt cei care știu mai multe lucruri și sînt mai toleranți de felul lor. Deloc paradoxal, încrederea în știință este și ea mai redusă la noi… Și nu întîmplător, România a decis că a finanța cercetarea în astfel de științe este un gest inutil.

Societățile contemporane sînt dezvoltate pe încredere. Aceasta este una din calitățile lor fundamentale, care le permite să existe în forma multiculturală. Acceptăm azi oameni diferiți lîngă noi fiindcă avem încredere că această diversitate nu este dăunătoare, fiindcă avem încredere că omul cu care ne încrucișăm la orice pas nu ne dorește răul, chiar dacă preferă o altă vestimentație, ascultă altă muzică, îi plac alte mîncăruri, susține alte echipe de fotbal, votează cu alt partid sau se roagă la alți zei. Fără încredere, am fi dominați de frica de alteritate, iar lumea nu ar mai fi predictibilă.

Lumea tradițională era altfel. Acea lume avea frica drept element fundamental al alcătuirii sale. Nedispunînd de cunoaștere și fiind născută în declinul economic al debutului Evului Mediu, lumea tradițională genera predictibilitate prin impunerea unor reguli stricte și pedepse radicale ce ținteau să genereze ascultarea de frică a regulilor. Azi știm că toate regulile erau, de fapt, păienjenișuri stufoase de excepții ce puteau fi cumpărate, iar strictețea consta mai degrabă în radicalitatea pedepselor ce se doreau a degrada ființa umană.

Științele sociale ne învață că atunci cînd societățile contemporane se confruntă cu evenimente negative majore, ele tind a se retrage spre poziții mult mai tradiționaliste. Toleranța, încrederea, deschiderea, raționalitatea au de suferit, iar lumea se pliază pe soluții normative, spre regulile bazate pe frică, spre valori normative.

Evenimente negative se pot ivi la tot pasul. Recesiune prelungită, catastrofe naturale, război. Mai toate Constituțiile prevăd soluții autoritare pentru situații de criză. Ne este frică de astfel de situații și vrem să le avem sub control. Întoarcerea la valori tradiționale este o cale: societățile renunță la asumarea riscurilor și trec în spațiul confortabil în care toți sînt la fel și au aceleași nevoi și obiceiuri. Scapă astfel de frică. Dar și de dreptul de a se exprima conform propriilor dorințe. Indivizii devin toți „medii“, nu mai ies din mulțime.

Dar nu este neapărat nevoie de un eveniment negativ major. Simpla trecere a din ce în ce mai mulți către ieșirea din ceea ce dorește „media“ și satisfacerea unor nevoi personalizate induce frică celor care nu dispun de resursele de înțelegere ce fac posibilă acceptarea diversității. Numărul celor diferiți poate crește. Apar imigranți, se ivesc unii reîntorși din migrație, devin vizibile grupuri ce au alte stiluri de viață – cum erau rockerii cîndva –, ateii capătă curaj și își afirmă propriul crez. Cu cît astfel de grupuri devin mai vizibile, cu atît ele îi afectează mai mult pe cei tradiționaliști. Acestora le crește nesiguranța, expunerea la lucruri nefamiliare le stîrnește frica. Și atunci se găsește cineva să îi salveze, să elimine incertitudinea, alteritatea. Așa a făcut un japonez în ultima săptămînă din iulie, înjunghiind o grămadă de conaționali, dezabilitați, în dorința de a scăpa lumea de ei. Așa s-au gîndit Farage și Johnson. Sau Trump. Sau americanii aceia ce apar de cîteva ori pe an și împușcă liceeni.

Un pattern comun, aproape publicitar. Scapi lumea de cei ce-o-ntinează. Precum norvegianul Breivik, acum o figură emblematică pentru mulți extremiști. Sau, pentru că nimic nu e nou sub soare, precum autohtonul Codreanu.

Astfel de cazuri apar mai ușor cînd te confrunți simultan și cu schimbarea spre diversitate și cu succesiunea rapidă a evenimentelor negative. Ele generează nesiguranță și pentru cei mai puțin tradiționaliști tocmai datorită toleranței lor. Toleranța presupune și acceptarea celor tradiționaliști cu religiozitatea lor crescută, cu tendința de a vedea lumea în alb și negru, cu ideile foarte fixe și normativitatea lor. Acceptarea acestora presupune și a acorda atenție spuselor lor. Iar dacă ei, cuprinși de teamă, definesc constant, vocal și agresiv lumea în termeni panicarzi, ceva din discursul lor trece și către ceilalți, generîndu-le probabilități mai ridicate de a le fi frică. O frică surdă, permanentă, aproape ancestrală, trimițînd către soluții tradiționaliste.

Aici se poartă războiul modern. Teroriști de varii orientări stîrnesc aproape săptămînal frica printre oameni. Media relatează faptele lor. Kabul, München, Nisa, Istanbul, Bagdad, Saint-Étienne-du-Rouvray. Doar cîteva din cele petrecute în ultimele două luni. Așa cum am argumentat cu puțină vreme în urmă pe blog-ul meu, așa arată războiul azi. Unul subtil, în care vechiul se luptă cu noul. Vechiul pare lipsit de șanse, dar are o armă nouă, sau mai exact o nouă încarnare a vechii sale arme: frica. Frica face oamenii noi să fie tentați să revină spre vechi, spre tradiționalism. Spre o lume separată de frontiere, îngrădind libertatea de mișcare și de expresie. În care rezolvi frica făcîndu-i pe toți să fie la fel.

Un atentat aici, unul colo. Deja ai stîrnit frica, focul fricii. Flăcări rapide, suple, charismatice vor prelua mai departe sarcina de a arde. Le Pen, Hofer, plantatorii de panseluțe din Piața Universității. Pe post de vătraie. Tot ce ai de făcut este să arunci vreascuri pe foc. Asta dacă nu se aruncă singure, în căutare de publicitate. Exemplul german al finalului de iulie este concludent. Atacuri cu toporul (18 iulie, Würzburg, în tren), cu pistolul (22 iulie, München), cu maceta (24 iulie, Reutlingen), culminînd cu aruncarea propriei persoane în aer (24 iulie, Ansbach). Toate faptele au condus la curmarea de vieți. Au revenit rapid în memorie atacuri mai vechi. Erfurt (2002), Emsdetten (2006), Winninden (2009). Masacre școlare cu făptuitori germani și victime germane.

Toate creează un model. Un model ce aduce unor făptuitori mediocri intrarea în istorie, ce le oferă clipa lor isterică de suveranitate absolută, ce marchează zbaterea finală a unei organizări sociale ce pare pe moarte. O organizare socială bazată pe frică. Totul este să nu lase locul uneia bazate pe teroare. Sînt lucruri ce trebuie discutate liniștit, fără frică. 

Bogdan Voicu este sociolog, membru al Grupului Românesc pentru Studiul Valorilor Sociale (www.RomanianValues.ro).

Foto: atacul de la WTC, wikimedia commons