„Imaginează-ţi că dormi cel mai dulce somn de copil şi deodată te trezeşte un zgomot puternic, ca o smucitură. Nu te sperii. E un zgomot familiar deja. Mamaie s-a aşezat la război. E războiul ăla pe care îl găseşti acum doar în muzee. Deschid un ochi şi văd becul chior din cameră acoperit parţial de o hîrtie. Să nu mă deranjeze lumina, cică. Mamaie îşi continuă treaba la război, afară e întuneric, dimineaţă de iarnă geroasă. Cînd în sfîrşit mă trezesc îmi aduce micul dejun. Tobă, lebăr, şorici şi covrigi. E mic dejun de iarnă, fără ceai cald cu miere, fără lapte cu cacao. Şi pîine cu unt şi gem nu prea. Este gem, dar se serveşte la culcare în vîrful patului, cu o felie de pîine şi una de brînză proaspătă. Eu aşa am crescut. Am crescut bine, cumva în umbra făcută de hîrtia care acoperea becul. M-am născut în ’81 şi, cum aveam să aflu mai tîrziu, ăla a fost anul în care a început să nu se mai găsească nimic. Ciudat, pentru că mie nu mi-a lipsit nimic.“

Mi-am dorit să ajung la un moment dat să mă citez, exact așa cum văzusem într-un film în care Sir Sean Connery juca rolul unui scriitor. Citatul de mai sus este un extras din postarea pe care am înscris-o cu mîndrie la SuperScrieri 2014, secțiunea portret – „Amintiri culinare cu mamaie“. Mi-e drag de ea la fel de mult ca atunci, deși se fac mai bine de cinci ani de cînd m-am apucat de scris. Asta e pasiunea mea și, pe lîngă profesia de economist, sînt scriitoare și redactez acest material în trenul Astra care mă aduce de la Arad acasă. Îmi place să-mi zic artistă uneori, dar să le luăm pe rînd…

Cînd m-am apucat eu de blogging era prea tîrziu să te apuci de scris. Cînd m-am angajat la TAROM era prea tîrziu să te apuci de aviație. Cînd m-am născut nu se mai găsea nimic. Din toate astea, eu am avut mereu de tras o singură concluzie: dacă ești creativ, sigur găsești o soluție. Nu e optimism, e supraviețuire. Nu știu nici acum să folosesc virgula cum trebuie, scriu mai degrabă de parcă mă exprim în engleză, adică abundență de propoziții scurte. Mi-a zis cineva că așa scria nu știu ce autor român (știu cum îl cheamă, nu vă hazardați – memoria mea mă sperie deseori și pe mine). M-am apucat de scris pentru că m-am apucat de social media. Cum se tratează consecvența văzută ca încăpățînare într-o companie de stat?! Irina, mai lasă-ne naibii cu tabelele tale pivot! – îmi plăceau scurtăturile chiar și în Excel.

M-am angajat la compania aeriană națională pentru că voiam să stau doi ani acasă cu copilul, să-mi acord timp să fiu mamă (la privat, erai stimulată financiar să te întorci la job). Am decis să fac acest pas cînd mamaie s-a prăpădit, în 2008. Suferea de hipertensiune, dar cred că suferea și mai mult să ne vadă că prea bîjbîim prin viață ca niște găini fără cap. Ea m-a crescut și ziceam că am crescut bine, dar mereu mi‑a lipsit afecțiunea „aia“. Am rămas mereu cu o foame neostoită de iubire. Dacă nu știți despre ce vorbesc, e ca atunci cînd te ține cineva în brațe fără să vrea nimic de la tine și nici să se desprindă din îmbrățișare – am aflat asta tot dintr-un film. În concediul de creștere a copilului mi-am făcut o firmă de catering și mă visam… nici nu știu exact ce. Voiam ca prin mîncare să hrănesc oamenii cu afecțiunea care îmi lipsise mie. Și poate și lor le lipsise, nu vreau să fiu greșit înțeleasă – e prima oară cînd o scriere de‑a mea are potențialul de a-l face mîndru pe tata și eu tot dau înainte că nu m‑au iubit suficient. #glumă

Mîncarea și mamaie sînt cele două constante din viața mea de scriitor și s-au concretizat în scrierea a trei cărți: Drumul meu, Foamea și o carte de bucate denumită complicat. Nu am reușit să fiu o mamă model, mintea mea nu se odihnește niciodată, nu am fost un economist cu rezultate profesionale remarcabile, nici măcar un blogger care face virale. Cine sînt eu?! Sînt Irina din cartierul cu metrou magic, sînt soția iubitului meu din liceu și mama unui băiețel extraordinar, sînt redactor la o revistă de HoReCa, îmi plac paginile goale și lovesc cu sete tastatura tocită de iubire pentru scris, îmi place să scriu despre mîncare și despre realități care ne răscolesc, îmi plac întrebările despre rolul nostru în lume și goana continuă după răspunsuri.

Irina Alexe este scriitor liber-profesionist.