Dacă, pentru un european, Varanasi e groapa de gunoi a lumii, pentru indieni reprezintă locul în care Shiva a îngropat tridentul în Gange. În centrum mundi se află Holy cemetery unde morții se ard pe marginea rîului sau plutesc pe apă cei care nu sînt demni de ardere. În India focul nu e pentru oricine. Cînd am ajuns acolo, nu aveam nici camera, nici telefonul cu mine. Era atît de cald, încît unele poze au ieșit cu pete, telefonul nu avea întotdeauna rețea. Cei doi tovarăși de drum au fotografiat însă cu smartphone-urile trupurile ce pîlpîiau. La trupurile noi, pîlpîi­rea era o vîlvătaie. La un moment dat, pe lîngă trosnetul lemnului care ardea, s-a auzit cineva strigînd ceva de neînțeles. Strigătul venea tot mai aproape, băieții fotografiau, eu priveam. Pînă m-am dezmeticit, un bărbat slab și înalt ajunsese deja în dreptul nostru – Why are you disrespecting my culture? Why? 6 months of prison, no, no, no, you come with me or you go to prison! Habar n-aveam că fotografiatul e interzis, nu exista nici un indicator, pozele ar fi putut fi șterse imediat, omul nu și nu – Why are you disrespecting my culture? Nici un argument nu l-a clintit pe indian. Deși tonul vocii scăzuse cu cîțiva decibeli, era obligatoriu să alegem, așa că l-am însoțit, tăcînd, spre templu. Eram ultima în rînd. Bărbatul striga că el nu își bate joc de cultura noastră. Asta înseamnă șir indian. M-aș fi putut întoarce la hotel, eu nu eram vinovată cu nimic, banii nu se aflau la mine, rochia mea nici măcar buzunare nu avea. Știu, nu par o prietenă adevărată, dar repet: nu greșisem cu nimic.
 
Mirosul de urină și fum, denivelările scărilor sub tălpi, privirea băiatului din față care se întorcea uneori spre mine ca să se convingă că sînt acolo și să-mi spună ai grijă. Templul avea pereții întunecați și părea părăsit. Am trecut un prag înalt ca să ajungem într-o încăpere fără geamuri, cu pereții arși. Dacă scrii Varanasi pe Google, e singurul templu întunecat de la Gange. Din față și din spate au apărut două bătrîne care, dacă nu aș fi o tipă realistă, aș zice că pluteau, dar cel mai probabil se tîrau cu picioarele sub fund, sprijinindu-se în pumni. Márquez în India. Bărbatul și-a reluat tonul de afară, urlînd să îi dăm bani într-o monedă de care nu auzisem în viața mea, amintind din nou de lunile de închisoare și de încălcarea unei reguli sfinte. Femeile dădeau din cap în fața noastră. Rămăseserăm în mijlocul încăperii, întorși cu fața la zid. Dacă peretele exterior ar fi fost mai scund, aș fi putut sări pe geam, repet: nu exista sticlă, aș fi putut chiar să o zbughesc la fugă, dar n-am făcut un pas înapoi. Știam că e o înșelătorie, omul voia să scoată niște bani, dar asta contează cel mai puțin. Am crescut cu ideea că adevărul se ridică întotdeauna la suprafață ca uleiul. Știu că adevărul e relativ, măsura lucrurilor nu e peste tot aceeași, uneori plătesc și cei nevinovați, dar, înainte de călătorie, văzusem Return to Para­dise cu Vince Vaughn și Joaquin Phoenix și n‑am vrut să plec.
 
Diana Bădică este corporatistă și poetă. A publicat volumul Enșpe mii de dimineți (Casa de Pariuri Literare, 2014).