Povestea care urmează ar fi putut fi un subiect-bombă. Un lung şir de ştiri desfăşurate pe parcursul mai multor ani. Nenumărate emisiuni, articole, studii, cercetări, lucrări de licenţă, de doctorat. Povestea asta ar fi putut ţine prima pagină, mult şi bine. N-a fost să fie aşa. Bun, ştiu, vă repeziţi la mine, nici nu mă lăsaţi să respir...

– Care bombă, domnule? Ce ştire? Ce subiect de cercetare şi alte alea? Ce e cu titlul ăsta gonflat? Ce armă biologică? Desluşeşte chestia rapid, nene, că dăm pagina mai departe.

– Evident că zic îndată, n-am nici un interes să-mi pierd orice muşteriu ajuns pînă aici.

– Scurt, stimabile, scurt!

– OK, am pus un titlu care ar putea să vă reţină un pic, dar e dovadă de respect pentru clientul care trece pe la taraba la care lucrez. Iar acum, dacă tot v-aţi oprit, uitaţi cum stă chestia. Titlul nu e fonfleu. Adică nu e o păcăleală pentru cititorii de tabloide sau pentru cei care rezolvă rebusuri. Dînşii nu prea trec pe aici. E pe bune. Doar că e un pic dus spre metaforă. Asta-i toată chestia. Dar o să vă prindeţi imediat. Luaţi loc, vă rog.  

* * *

Aş fi putut să încep cu un titlu mult mai tare. Ceva de genul: „Nişte zeci de milioane de dolari pe care nu-i băgăm în seamă“. Şi aici nu era nici un firicel de metaforă. Nici o aducere din condei, ci purul adevăr. Un munte de bani, pe care nu-i vedem pentru că ochiul nostru nu e antrenat să vadă aşa ceva. Însă nu banii contează, în primul rînd, în povestea noastră. Mă rog, de fapt, contează, dar nu acolo vreau să ajungem. Metafora din titlu vine dintr-o perspectivă sublimă asupra armei biologice. Vă rog să acceptaţi că ar putea exista un asemenea punct de vedere.

Vine cineva care vrea să facă bine cu tot dinadinsul. Alege o ţară. Un loc unde nu e tocmai uşor să faci binele, pentru că oamenii nu sînt obişnuiţi cu reguli, cu ţinerea promisiunii, cu respectul pentru comunitate. Ca să scurteze drumul spre cetăţenii – altminteri foarte mulţi – pe care vrea să-i ajute, omul cu pricina face o instituţie şi un program de făcut binele, dar şi unul de învăţat cum se face binele. În timp foarte scurt, chestii precise, punct ochit, punct lovit. Ce s-o mai lungim? Ca o armă biologică eficientă, care-şi face efectul extrem de rapid. În acest caz, nu numai că nu te omoară, dar te ajută să trăieşti mai bine şi să vezi lumea altfel. Doar că trebuie să ai chef să constaţi treaba asta. S-o observi. S-o poţi cuantifica, înţelege la reala ei valoare, care e colosală. Şi să nu dezvolţi anticorpi la acest virus sublim. Pentru că în ţara în care se întîmplă toată povestea, oamenii au trecut prin multe şi s-au adaptat la un mediu foarte ostil. Imediat, dezvoltă anticorpi pentru orice.

Dacă tot aţi stat pînă aici înseamnă că-mi daţi şansa de a vă spune povestea pe bune. Fundaţia „Bill & Melinda Gates“ a cheltuit nişte zeci de milioane de dolari prin ţara noastră. Ni i-a dat. Ni i-a oferit. I-a cheltuit în interesul nostru direct. Luaţi-o cum vreţi. Iertaţi-mi limbajul, dar ni i-a dat – cum se spune pe stradă – moca. N-avem nici o obligaţie, alta decît să nu ne batem joc de ei. Programul se cheamă Biblionet. Pînă acum, în decurs de patru ani, a reuşit să doteze aproximativ 2000 de biblioteci publice din România, cu aproape 8700 de computere pentru acces public la Internet. Fiecare bibliotecă a primit, în medie, 4-5 computere, proiector video, imprimantă, scanner, echipament de reţea. Pe lîngă astea, 41 de biblioteci judeţene din România au acum cîte un centru de training, dotat, la rîndu-i, cu 11 laptopuri, imprimantă, scanner, proiector. Peste 2000 de bibliotecari s-au şcolit în aceste centre şi s-au pus la punct cu tehnologia informaţiei şi cu serviciile moderne de bibliotecă. În sate unde nu ţi-ai fi închipuit că s-a ieşit din bezna timpului, ţăranii se informează de pe net, la biblioteci, şi accesează, tot de acolo, proiecte europene. Copiii rămaşi acasă îşi văd, pe computerele de la biblioteci, părinţii plecaţi la munci, prin lume. E enorm de povestit aici. Bibliotecile devin, prin acest proiect uluitor, spaţii publice adevărate – spaţii civilizatoare pentru comunităţile în care se află. Centre în care cultura capătă, în sfîrşit, definiţia ei profundă şi corectă, aceea de mod de viaţă al unei comunităţi. Imaginaţi-vă sate sau oraşe foarte mici din Moldova, Apuseni sau Oltenia, unde biblioteca e singurul loc public în care poţi avea un contact cu contemporaneitatea. Nu e nici o figură de stil aici.

Cînd povesteşti toate astea – cu cifre şi date precise sau, dimpotrivă, cînd asezonezi povestea cu chestii emoţionante pe care le-ai trăit prin locurile umblate –, treaba poate suna interesant. În funcţie de talentul povestitorului, ea poate rămîne, o vreme, în discuţie. Însă foarte puţin. Pentru că sîntem învăţaţi să vibrăm la altceva. Puterile noastre empatice şi-au pierdut darul deosebirii, discernămîntul de care e atîta nevoie în gestionarea sinelui. Nu pricepem anvergura teribilă a acestui program şi nici dimensiunile efectelor sale. În primul rînd, pentru că noţiunea de spaţiu public nu ne mai spune mare lucru. Iar Biblionet tocmai asta reconstruieşte.

Cînd citim în presă despre acest program sau cînd facem parte din publicul captiv al unui tîrg de carte, poveştile adunate într-un volum despre acest proiect vin să coloreze un pic imaginea, s-o facă atractivă, pentru o scurtă vreme. În spaţiile aglomerate, plasate sub ochii camerelor TV, lumea profundă în care a „săpat“ proiectul arată cel mult exotic, uneori amuzant. Însă prefacerile din locurile unde ideea Programului Biblionet chiar a prins cheag sînt imposibil de transmis aici. Sigur, păstrînd proporţiile, pare că am putea înţelege şi noi, la atîţia ani de la primul pas pe Lună, dimensiunea simbolică a unui gest care trage după el o cantitate enormă de semnificare. Numai că, pentru a trăi revelaţia modificărilor pe care le poate produce Biblionet, e nevoie de puterea de a privi extrem de realist în jur. Nu cu dorinţa de a înjura românismul în fiecare zi, dar nici cu aerul naţiei din care se trage toată stirpea europeană. Ci cu măsura care arată că această contribuţie enormă pe care au făcut-o nişte oameni din altă ţară trebuie protejată şi ţinută în viaţă. Dincolo de frumuseţea poveştilor, a călătoriilor pe la biblioteci, a personajelor haioase, rămîn oraşele triste, satele murdare şi sărace, primarii care trăiesc cu ideea că sînt stăpîni, şi atîtea alte obstacole de care habar n-avem. Evident, există şi poveşti – nu puţine – însorite şi optimiste. Nu asta e problema. Există şi locuri în care ţi-e drag să calci. Dar un asemenea proiect trebuie protejat peste tot. Atunci cînd cei care l-au adus vor pleca, toată treaba o să rămînă pe mîna noastră. Ar trebui să facem cumva şi să ne asigurăm că această excepţională mişcare civilizatoare nu adoarme în poveşti frumoase, într-un volum colorat, pe raftul unei biblioteci. 

Cătălin Ştefănescu este jurnalist şi realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1. 

Foto: Ovidiu Micsik