După un timp, la Zoo, leii ajung să vîneze muşte, iar delfinii să facă salturi înalte chiar şi în cel mai mic bazin. Omul, oricît ar traversa el viaţa în cea mai mare grabă, sfîrşeşte uneori prin a se mulţumi şi cu mai puţin. Dacă nu ai aplecări meschine, este destul să vizitezi o singură dată cartierul-dormitor Ferentari, din sectorul 5. Aici vin narcomanii, ca la benzinărie, să-şi facă plinul sufletesc: pe străzile Zăbrăuţi, Tunsu Petre ori Vadu Nou, doar taximetriştii fără scaun la cap, trupele de intervenţie şi mascaţii îndrăznesc să pună piciorul. Infracţionalitatea şi sălbăticia sărăciei născute din şomaj au adus cartierului faimă de ghetou. Chiriile mici, pentru apartamente strîmte, uneori fără apă şi curent electric, strîng buluc, în aceeaşi încăpere, familii întregi. Blocurile de pe o stradă oarecare, precum Radu Constantin, compun de la sine poeme fără final. Fortăreţe cu patru etaje, unde locatarii îşi cumpără, din toată calicia, uşi de fier. Prin nu se ştie ce minune, găsesc bani pentru antene parabolice, Internet şi telefoane. Între clădiri, mormane de gunoaie freamătă neîncetat. Şi totuşi, în Ferentari, ca oriunde în lume, copiilor nu le ajunge timpul să se joace. Printre deşeurile zemoase, aruncate la întîmplare, aleargă şi rîd şi se bucură în fiecare zi. Supravieţuiesc microbilor care ar putea da gata şi o herghelie de cai. Duminica, aici se fac grătare, se ascultă manele şi se pun la cale afaceri, la fel de "mici" ca locul."La blocurile Z, vă rog!"Taximetristul te va privi lung şi va ghici pe loc cu cine are de-a face. Pe drum, îţi va da tot felul de indicaţii şi sfaturi de om păţit. Printr-o prietenă, am reuşit să obţin "o audienţă" de duminică într-o familie din Ferentari. Oameni normali care se trezesc dimineaţa, se duc la serviciu sau la şcoală, iar seara se întorc acasă, în acest cartier-dormitor imens, pe care încearcă să-l ţină la distanţă cu o cheie. Valentina, dispeceră la o firmă de pază şi protecţie, are 41 de ani, iar fiul ei, Andrei, licean la Colegiul Tehnic Energetic, a împlinit 17. După cinci ani petrecuţi aici, legea casei este următoarea: cu vecinii nu te întinzi la vorbă. În rest, viaţa decurge după legile ei fireşti. Mama munceşte, iar băiatul învaţă cît şi cum poate, într-un liceu unde jocurile de altădată s-au schimbat. "Pe vremea mea, cel mai important era să fii frumos. Azi contează să fii bine îmbrăcat" - spune Valentina, care crede despre copilul ei că e "sufletist şi bun", dar că are nevoie de noroc. Andrei îmi pare un adolescent normal. Ascultă La Familia şi DJ-ii în vogă, poartă un cercel "bling-bling" şi visează să viziteze Parisul. Dacă ar pleca să muncească în Spania, la tatăl lui, Valentina ar fi fericită. Spune că banii sînt importanţi: cînd nu îi ai, ziua de mîine pare un concurs. Se lasă seara şi Andrei mă conduce la tramvai. Îmi numără staţiile de metrou pînă la Eroii Revoluţiei şi dispare, cu mîinile în buzunar. "Şi ce facultate ţi-ar plăcea să faci?" îmi pare, deodată, o întrebare indecentă.Printr-o împrejurare nicidecum secretă, am avut ocazia, de curînd, să mă plimb ore în şir cu o mică avere în buzunar: bancnote mari, ordonate şi numărate cu grijă, din care aş fi putut trăi fără să fac nimic, la limită, o vară întreagă. Şi totuşi, nefericirea îmi dădea tîrcoale, ca o vulpe flămîndă. Poate că nici măcar nu e vorba de bani, cînd se întîmplă să te simţi ratat. Pentru mine, oamenii din Ferentari sînt, de la mic la mare, nişte supravieţuitori. Firimituri credule ale marilor ospeţe, la care spun că au participat aievea.