„Eu am urît din fragedă pruncie muzica uşoară. Mi s-a părut o prostie fără seamăn. Deşi la patru ani îmi plăcea «Dunărea albastră» de Strauss. Am avut marea şansă ca la vîrsta înţelegerii să apară în lume «Rock Around The Clock» a lui Bill Haley & The Comets. Toată gaşca străzii stătea la fereastra re-staurantului Ceahlăul de la colţ, să auzim taraful de acolo cîntînd la ţambal şi la nai Bill Haley, aşa de vestită ajunsese melodia. La cine-matograf mergeam pentru jurnalul de actualităţi cu modul de viaţă ca-pitalist. Ni se arăta decadenţa artei occidentale cu fragmente din The Comets, în care tinerii distrugeau sălile de spectacol sau cinema-tografele unde rula filmul Blackboard Jungle cu Bill Haley. Iar la Teatrul «Tănase» mergeam să-i vedem pe Sandu Faier şi Silvia Surdu într-un moment coregrafic în care se prezenta modul de viaţă capita-list: într-o sală de clasă, înainte să intre profesorul, tinerii trăgeau cu pistoalele şi se îmbătau cu Coca-Cola şi totul se termina într-un rock & roll deşănţat. Iar noi învăţam să dansăm – asta ţine de generaţia rock & roll.

Datorită acestei muzici, pe de o parte, şi muzicii uşoare care nu mi-a plăcut niciodată, pe de altă parte, m-am îndreptat spre alte lucruri. Avînd o anumită educaţie, am refuzat canalele oficiale, chiar după 1965. Dacă o formaţie era dată pe Radio Bucureşti, devenea pen-tru noi cîh: «De ce ar fi ăştia atît de tîmpiţi încît să fie acceptaţi la Radio Bucureşti?» Motiv pentru care noi n-am iubit Creedence Clearwater Revival sau Bee Gees, pentru că exact atunci nu erau daţi the Beatles, The Rolling Stones, Jimi Hendrix. Am avut noroc cu Cornel Chiriac, care a dat Led Zeppelin.

Aşa că oamenii care gîndeau altfel s-au unit în mici grupuri. Iar eu am avut şansa cea mare să trăiesc într-o adevărată familie artistică la Teatrul Bulandra, datorită domnului Liviu Ciulei, lui Lucian Pintilie, artiştilor de acolo, astfel încît în cercul nostru de prieteni să se nască acel grup care a făcut emisiunile de televiziune ale lui Bocăneţ. Cu astfel de lucruri în spate am plecat la Paris, nu ca alţii care s-au dus într-un fel şi s-au întors în altul. Acolo am avut o şansă dementă: în aceeaşi zi am văzut după masă filmul Woodstock şi seara spec-tacolul Hair. Ăsta a fost momentul care m-a schimbat pe mine. De-atunci – din 1970, atenţie! – am fost cucerit pur şi simplu de aceste idei şi de atunci mă consider eu înclinat spre hippie, n-aş putea spune că sînt chiar un hippie. Ce-nseamnă la urma urmei un hippie? În 1968 apărea o carte senzaţională, Play Power – chiar atunci, în mijlocul fenomenului –, care încerca să ordoneze gîndirea acelor tineri din California…“

(Florian Pittiş citat de Doru Ionescu în cartea sa Timpul chitarelor. Florian Pittiș, Dorin Liviu Zaharia și epoca folk, Editura Eikon, 2017)