În mitologia românească, responsabili cu șmecheria sînt dracii și babele, încă de la facerea lumii. Într-unul dintre miturile cosmogonice, Dracul încearcă prin tot soiul de vicleșuguri să zădărnicească planurile lui Dumnezeu de a zidi pămîntul. La început, pe cînd nu exista altceva decît o nesfîrșită întindere de ape, Dracul a fost cel care se ținea scai de Dumnezeu și se plîngea că nu găsește un locșor tare și uscat unde să-și odihnească și el oasele. Așadar, Dumnezeu s-a înduplecat, l-a trimis pe drac să aducă pămînt de pe fundul mării, în numele lui, și din el a făcut mai întîi o turtiță, apoi un pat în care să doarmă amîndoi. Însă, noaptea, Dracul nu putea să adoarmă și nu știa cum să scape de Dumnezeu și să rămînă singurul stăpîn al patului de pămînt. Așa că i-a venit ideea să-l dea de-a rostogolul pe Dumnezeu în apă și să-l înece. „Dar cum se rostogolea Dumnezeu, creștea și pămîntul sub el, așa cum crește și se-ntinde și coca de aluat sub mîinile gospodinei“ (Marcel Olinescu, Mitologie românească). A doua zi dimineață, Pămîntul se întindea cît vedeai cu ochii, iar Dracul se prefăcea că doarme și, mai apoi, că habar n-avea ce se întîmplase. Se mai spune că munții ar fi, de fapt, creația diavolului, tot o drăcie de-a lui – își propusese să ajungă în cer ca să-l dea jos pe Dumnezeu de pe tronul său de aur și nu avea pe ce să se urce. Văgăunile tot Dracul le-a făcut, a început să scormonească Pămîntul, crezînd astfel că acesta se va nărui și-l va doborî, în sfîrșit, pe Dumnezeu.

Dracii (ulterior au apărut mai mulți) păcălesc oamenii fiindcă pot lua și alte chipuri. Se pot preschimba în animale și păsări negre, cum ar fi ciorile, doar pentru a-i amăgi pe cei slabi și a-i atrage de partea lor. Românii cred că „dracul e meșter la toate, isteț și iscoditor“. Una dintre cele mai frecvente și inofensive șmecherii pe care le pot face dracii oamenilor este atunci cînd aceștia pierd cîte ceva. Pentru ei e o treabă ușoară, de aceea n-o fac decît dracii cei -mici, atunci cînd se învață la rele (un soi de ucenicie). Cei care pierd cîte un obiect important trebuie să-și facă un nod la cingătoare și să zică: „Scoate, Drace, ce-ai furat / Că de nu, barba ți-oi înnoda / Și la fusul morii te-oi spînzura“.

Așadar, dracul poate fi la rîndul său ușor de păcălit dacă ții cont de cîteva reguli simple. De pildă, cînd simte omul că dracul îl îndeamnă la rele, trebuie doar să-și facă cruce și să spună o rugăciune. Însă cel mai ușor îl înșală femeile, uneori e suficient doar să scuipe de trei ori în sîn ca să-l alunge. De aceea se spune despre femeie că „e dracul gol“. Se pare că dintre toate femeile, babele sînt cele care într-adevăr au mari puteri asupra dracilor, prin urmare îl întrec în șmecherii și vicleșuguri. „De babe le e frică dracilor mai mult decît de cruce. Pentru că babele sînt mai draci decît dracii și întotdeauna dracii au fost înșelați de babe“ (Marcel Olinescu, Mitologie românească). Există nenumărate povestiri populare care demonstrează supremația babelor în fața dracilor. Una dintre ele e cea în care o babă l-a înălbit pe Dracul. A făcut un rămășag și l-a pus la grea încercare – și-a smuls un fir de la subțioară, i-a dat Dracului de lucru, cerîndu-i să-l descrețească. Acesta s-a străduit în fel și chip. L-a tras cu dinții, l-a încălzit la foc, l-a bătut cu ciocanul, l-a călcat cu fierul, însă firul tot răsucit rămînea. A muncit de l-au trecut toate nădușelile, pînă cînd i-au ieșit peri albi. Cînd s-a văzut cu părul albit, Dracul a crăpat de ciudă.

Românii mai cred că anumite babe, cele care se ocupă cu vrăji și cu farmece, au făcut legămînt cu Dracul și și-au vîndut sufletul lui. S-a întocmit chiar și un zapis, un soi de contract – Dracul îi dă babei încă 10 20 de ani de viață în schimbul sufletului ei. „De aceea, babele acestea trăiesc mult și își știu sfîrșitul. Modul cum se face acest legămînt nu prea se cunoaște, pentru că nici o babă nu-l spune.“

Babele afurisite și viclene apar în mai multe forme în basmele românești. Printre cele mai șmechere se numără mumele de zmeu care umblă numai cu vicleșuguri – îi ațin calea lui Făt-Frumos, transformate într-o livadă plină de poame sau într-o fîntînă cu apă curată. Voinicul nu trebuie să cedeze ispitei de a-și potoli foamea sau setea. Dacă e bine sfătuit înainte (de obicei, Făt-Frumos nu prea gîndește cu capul lui… nu poți să fii și frumos, și viteaz, și deștept, deh!), voinicul lovește cu paloșul în fîntînă sau într-un pom din livadă, iar de acolo începe să curgă un sînge negru. Și atunci se prinde că era vorba despre o înșelăciune la drumul mare. Însă nici cu Făt-Frumos nu mi-e rușine, pentru că niciodată nu luptă cinstit pînă la capăt. La bătălia finală, cea cu zmeul, apelează la șmecheria cu corbul care îi aduce în cioc apă vie ca să prindă din nou puteri. Și așa reușește să-l răpună pe bietul zmeu, care n-a umblat niciodată cu fofîrlica și este unul dintre cele mai oneste personaje din basmele românești. Cinste lui!