Într-un text din 1830, intitulat Tratatul despre viața elegantă (Traité de la vie élégante), Balzac încerca să depășească, prin anticipare, opoziția simplistă „noi muncim, nu gîndim“. Scriitorul distingea trei categorii: a) omul care muncește; b) omul care gîndește și c) omul care nu face nimic. Acestor trei categorii le-ar corespunde trei formule de existență: a) viața ocupată; b) viața de artist și c) viața elegantă. Despre oamenii care muncesc Balzac nu are (el, un salahor al scrisului) o părere prea bună; îi crede, în consecință, incapabili să înțeleagă viața elegantă. Artistul, în schimb, știe să fie rînd pe rînd elegant și neglijent, să alterneze fracul cu salopeta de lucru; eleganța la el este naturală (firescul e, de altfel, calitatea esențială a adevăratei eleganțe). Textul balzacian, de relativ mici dimensiuni (a fost publicat inițial în serial într-un săptămînal), e un omagiu, plin de căldură, dar totodată argumentat, adresat eleganței. A duce o viață elegantă înseamnă, spune Balzac, a poseda „știința care ne învață să nu facem nimic la fel ca ceilalți, dînd impresia că le facem pe toate aidoma lor“. Ce înseamnă asta dacă nu refuzul ostentației: a trece neobservat deși, în realitate, ești diferit e o artă (mă rog, o știință) care se învață (de altfel, romancierul îl cheamă în ajutor și pe Solon: „Nu face pe prințul dacă nu ai învățat să fii astfel“, vorbă cu greutate dacă ne gîndim că cel care o emite a instaurat democrația la Atena…). Textul balzacian e presărat cu aforisme și axiome pe marginea cărora s-ar putea glosa cu folos. Iată cîteva: „Bruta se acoperă, bogatul sau prostul se împodobește, omul elegant se îmbracă“, „Neglijența în îmbrăcăminte este o sinucidere morală“, dandysmul este „o erezie a vieții elegante“ (prin ostentație, firește), „Vorbește, pășește, mănîncă, îmbracă-te și îți voi spune cine ești“ sau (o citez și pe asta, deși nu mă avantajează) „Sînt în afara vieții elegante oamenii de afaceri și profesorii de umanioare“ (știți, presupun, că fac parte din a doua categorie). Cînd autorul spune: „Bogat devii, dar elegant te naști“ e o contradicție înșelătoare cu afirmațiile citate mai sus deoarece eleganța presupune niște calități morale înnăscute, precum și gustul pentru simplitate, pentru autenticitate. O altă idee fundamentală în ochii lui Balzac: eleganța este, obligatoriu, și o chestiune de comportament, ea e, în definitiv, inseparabilă de politețe, de bunele maniere. Voi reveni asupra acestui aspect. Notez deocamdată că, un secol mai tîrziu, Paul Valéry insista și el, cînd definea eleganța, pe jocul între rafinament și naturalețe: eleganța ar fi „arta de nu te face remarcat îmbinată cu grija subtilă de a lăsa să se vadă că ești altfel“. Și încă: „Ușurință în lucrurile dificile. A găsi fără a avea aerul că ai căutat“.

Dacă semnele exterioare ale eleganței (îmbrăcăminte, bijuterii etc.) sînt în bună parte un fenomen de modă, politețea a fost puternic influențată de convulsiile sociale. Cum egalitarismul proscrie eleganța, ea a fost considerată întotdeauna contrarevoluționară. Revoluția franceză face din grosolănie norma conviețuirii: e obligatorie adresarea cu tu, sînt interzise apelativele domnule și doamnă, îmbrăcămintea trebuie să fie, firește, neutră și să anuleze diferențele de clasă. Se vîntură chiar ideea unei uniforme unice pentru copii și poate, de ce nu, pentru toți cetățenii. Fardurile, parfumurile, accesoriile luxoase sînt condamnate. În secolul XX povestea se repetă. Pentru soviete, care privilegiază și ele uniforma, eleganța e „reacționară“. După al Doilea Război Mondial, în țările satelite, activistul se îmbracă sobru (ca să nu spunem de-a dreptul cenușiu), „oamenii muncii“ la fel, femeia – dăruită trup și suflet cauzei construirii socialismului – nu mai are timp de frivolități. Eleganța este, ca și politețea, un „moft“ burghez, complet anacronic (vă amintiți scena inaugurală din Scrinul negru, cu „reacționarii“ care își duc hainele la talcioc). „Revoluția culturală“ chineză duce fantasma egalitaristă la paroxism, impunînd uniforma și pedepsind aspru orice abatere de la austeritatea proletară. Regăsim fenomenul în Cambodgia și în Coreea de Nord.

Dincolo de considerațiile istorice și sociologice, percepția eleganței ține de experiențele noastre personale. Copil și adolescent fiind, cînd mergeam la teatru (la Naționalul ieșean, în primul rînd), mă fascina ținuta femeilor: ele erau îmbrăcate special pentru teatru, rochii din materiale scumpe (cel puțin așa mi se păreau), punînd în valoare curbele corpului, pantofi cu tocuri înalte, avantajîndu-le pe cele cu picioare frumoase, și să nu uit parfumurile, unele grele, altele suave, care se amestecau și te învăluiau în foaier. Teatrul (opera, filarmonica) a mai fost o vreme un spațiu în care trebuia să respecți niște coduri – nescrise – ale eleganței. Încă mai acționau practicile care reglaseră sociabilitatea în secolul al XIX-lea, vîrsta de aur a politeții și a eleganței burgheze. Mersul la spectacole, la cursele de cai, vizitele impuneau ținute adecvate. Și la Caragiale avem exemple în acest sens, unele în registru parodic. Astfel, în Five o’clock, madam Potropopescu poartă, la circ (da: la circ !), o superbă pălărie bleu gendarme cu panglici vieux-rose cu care vine și a doua zi în vizită la madam Esmeralde Piscopesco. Dar și vizitele de -jour fixe, și ținuta deosebită pentru teatru sînt – cum se spune – istorie. Convențiile au fost eliminate, însă lipsa lor este ea însăși o convenție.

În anii ’60, mișcările hippie și Mai ’68 au dat eleganței și politeții lovitura de grație. Studenții li se adresau profesorilor (și nu numai lor) cu tu (interesant e că Roland Barthes, om foarte de stînga, refuza tutuiala, considerînd-o, în fapt, tot o formă de conformism, dar cu semn invers). Mai ’68, ca și moda hippie, au trecut, dar o serie de lucruri au rămas: dezinhibarea, o anume agresivitate în comportament, neglijența în vestimentație, ideea că e „cool“ dacă sfidezi și încalci normele vieții „burgheze“ („épater le bourgeois“ e o temă mai veche, cu rădăcini în secolul al XIX-lea). S-a produs, totodată, o „dezvrăjire“ (dacă-mi este îngăduit cuvîntul) a spațiilor în care se oficiază actul artistic, la teatru poți merge îmbrăcat oricum, unii mai respectă vechile coduri, dar alții, tot mai numeroși, le transgresează fără complexe. Spectacolul străzii s-a transformat și el substanțial: dacă înainte de 1989 oamenii se îmbrăcau trist, cenușiu, acum strada a cîștigat în culoare și în varietate. Nu însă numaidecît și în eleganță pentru că vara, spre exemplu, se merge prin oraș sau la cumpărături, în centrele comerciale, cum se ieșea, în urmă cu decenii, la plimbare în stațiunile de pe pe litoral, adică într-o vestimentație minimală. Un efect paradoxal a avut feminismul, care este și el, în fond, o doctrină egalitaristă: eleganța și frumusețea au devenit suspecte, iar politețea și galanteria reprezintă niște culpe potențiale. Pe terenul lăsat liber au înaintat victorios mîrlănia, grosolănia, obrăznicia, agresivitatea. Or, însemnătatea eleganței era dată și de faptul că făcea parte dintr-un set de valori și de practici sociale, alături de politețe, galanterie și de arta conversației. Sînt valori din alte vremuri. Avem toată îndreptățirea să fim nostalgici… 

Alexandru Călinescu este critic și istoric literar, profesor de literatură franceză la Facultatea de Litere a Universității din Iași.