Citind corespondenţa (Timp al inimii, trad. de Iulia Dondorici, Bucureşti, ART, 2010) dintre tînăra şi exuberanta Ingeborg Bachmann şi, aparent, apaticul, indiferentul Paul Celan, am putea foarte uşor rămîne cu impresia că bărbatul nu iese deloc avantajat din poveste, şi atunci la ce bun toată această caravană într-un Dosar dedicat marelui poet? Această ezitare mi-a fost însă repede spulberată atunci cînd mi-am adus aminte că, spre groaza unora ori spre uşurarea altora, nimic nu clarifică mai bine anumite aspecte din viaţa pe care am dus-o decît femeile pe care le-am iubit. Sau cele care ne-au iubit, mai bine spus. Privind astfel, unghiul din care merită repovestită dramatica poveste a lui Celan poate lumina noi colţuri şi noi sertare.

 

Mie, unuia, tînăra austriacă mi s-a părut admirabilă. Din acest punct de vedere, prefaţa semnată de Barbara Wiedemann şi Bertrand Badiou pare a fi excesiv de îngăduitoare cu Celan şi întrucîtva nedreaptă cu femeia. Mi s-a părut că autorii au încercat, în oarecare măsură, să îi minimalizeze ponderea de-a lungul discuţiilor, mai cu seamă prin încadrarea (retrogradarea?), vădind un soi de oroare faţă de sentimentalism, a discursului ei epistolar în categoria unei îndrăgostite leşinate, a unei ambetate de amor care se exprimă folosind un „ton de basm”, romanţios. Şi totuşi, „Inge”, prin căldura şi prin sinceritatea ei (nu îi poate ascunde ştirea despre legătura cu Max Frisch, care survine în viaţa ei, pe cînd el preferă să treacă sub tăcere relaţia cu Gisѐle, viitoarea soţie, sau să creadă că prin tăcere amorul şi scrisorile ei înduioşătoare vor înceta), încearcă permanent să îl ajute, să îl apere, să îl tempereze, să îi insufle o încredere şi un optimism deloc tîmpe, să îl avertizeze asupra derapajelor sale iminente, aflate sub înrîurirea unui stres posttraumatic din ce în ce mai accentuat.

Altfel, premisele atitudinii lui Celan, privite prin propria grilă de lectură (amară), ocolesc radiografiile clare. Uneori pare atît de evident că scurtele sale răspunsuri trădează filiaţii suprarealiste. Nu poţi, uneori – scrie el într-o proză de tinereţe –, zgudui temeliile lumii spunînd lucrurilor pe numele lor adevărat, decît asumîndu-ţi, eventual, reîntoarcerea către o naivitate necondiţionată (v. Meridianul şi alte proze, traducere şi note de Andrei Corbea, Iaşi, Polirom, 2020, p. 11). Or, Celan detestă reîntoarcerile, din motive lesne de înţeles. Acestora le preferă, mai degrabă, răsturnările. Pare figura cel mai des întîlnită în veritabilele sale poeme în proză. Fireşte, sînt răsturnări amare, adesea metamorfozate aforistic în reflecţii traumatice, schizoide, însă în compania fermentului suprarealist, capătă un farmec straniu, kafkian: „Îngroapă floarea şi pune omul pe acest mormînt” sau „Ora sări din ceas, se proţăpi în faţa lui şi-i porunci să meargă exact”. Ori, în alt loc: „Ziua Judecăţii sosise şi, pentru a cerceta cea mai grozavă dintre fărădelegi, crucea fu bătută în cuie pe Cristos”. Unele reflecţii mi-au adus aminte, paradoxal, de vechile anecdote ori povestioare evreieşti ale lui Şalom Alehem, reluate, desigur, într-o cheie gravă, precum aceasta: „Cînd şeful oştirii a pus căpăţîna însîngerată a rebelului la picioarele domnitorului său, acesta a fost cuprins de o sălbatică mînie. «Ai îndrăznit să umpli sala tronului de putoarea sîngelui», strigă dînsul, încît şeful oştirii se îngrozi” (op. cit., pp. 27-28). Ultima anecdotă mi-a adus aminte de încă una, similară ca mesaj, repovestită cu verbul inconfundabil al unui alt evreu: „Într-un spital de pe front e adus un ofiţer care şi-a pierdut în bătălie amîndouă braţele şi amîndouă picioarele. La inspecţia generalului, colonelul comandant de spital se opreşte la patul eroului şi atrage atenţia generalului. Care se uită cu atenţie la erou şi apoi se adresează colonelului: dar de ce nu-i tuns? regulamentul prevede ca toţi spitalizaţii să fie tunşi” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii: manuscrisul de la Rohia, Polirom, pp. 239-240).

Toate aceste chinuri interioare, temeri justificate, dar şi excesive, redate mai mult sau mai puţin criptic, par a fi descifrate, înţelese, resimţite cu o comprehensivă grijă de către tînăra Ingeborg. Oricît s-ar închide poetul în formule alegorice, în chinuitorul sentiment al persecuţiei, apelînd la justificări adînci prin care „tăcerea mea e mai uşor de înţeles decît a ta, pentru că şi întunericul care mi-o impune e mai vechi” (Timp al inimii, ed. cit., p. 23), tînăra nu renunţă. Deşi îşi rezervă adesea dreptul la ezitare, netrimiţîndu-i unele scrisori, ştergînd şi revenind asupra lor (asemenea îndrăgostiţilor de astăzi, pe care aplicaţiile smartphone-urilor îi trădează scriind de zor, prin formula „typing…”, ca apoi mesajul extrem de laconic, deşi trimis după cîteva minute, să le dezvăluie ştergerile inerente, ezitarea ori timiditatea), femeia nu ezită să-i dibuiască şi să-i traducă cele mai adînci temeri şi exigenţe, încercînd să-i ofere un punct de reper. „În curînd va veni primăvara…”, îi scrie încurajator într-o epistolă celui care notează, altundeva, cu verbu-i caracteristic: „Era primăvară: copacii zburau spre păsările lor” (Meridianul şi alte proze, ed. cit., p. 26), deşi ea însăşi se zbate în mizerie (nu atît morală, cît materială, chinuită fiind de diverse strîmtorări şi de „îngrozitoarea hidră cu o sută de capete” (Timp al inimii, ed. cit., p. 29). „Cît de departe sînt lunile noastre, mai şi iunie…”, se întreabă el retoric; „mai şi iunie sînt pentru mine astă-seară sau mîine la amiază…”, îi întoarce ea, seducător şi, deopotrivă, înduioşător, reflecţia amară, continuînd: „Iar dacă te-ai scufundat deja într-o altă mare, vino să mă iei cu mîna rămasă liberă pentru ceilalţi” (op. cit., pp. 23-26).

Permanenta autointerogare, strecurarea fină a incertitudinilor (obsedanta revenire a adverbului interogativ „oare”), sentimentul persecuţiei, răsturnările dureroase ale existenţei devin, direct şi indirect, teme ale acestei corespondenţe, dar şi frînturi ale unui (auto)portret credibil, cîtă vreme aceasta este purtată mai cu seamă în jurul personalităţii lui Celan şi al scrierilor sale. Tristeţile unui amor definitiv („Ştiu că tu nu mă mai iubeşti acum…”; „Noi ştim doar că ne e aproape imposibil să trăim alături de o altă persoană…”, îi scrie ea; „Ah, am fost atît de nedrept faţă de tine în toţi aceşti ani…”, va recunoaşte el, mai tîrziu, op. cit., pp. 46, 72, 101) nu o împiedică pe Ingeborg să se concentreze, cu o uimitoare luciditate, asupra cauzei, în fapt, centrale care îl împiedică pe iubitul ei îndepărtat să se împace cu trecutul şi să îşi poată regăsi echilibrul de mult pierdut. Este vorba despre risipirea încrederii în valoarea dreptăţii, răsturnarea ei şi proclamarea radicală a eşecului punerii ei în practică, întărite şi de acuzele (injuste) de plagiat, la care poetul a fost supus, mai cu seamă începînd cu 1960. Obsesia persistentă a acestui eşec îi defineşte, de altfel, alături de deschiderile onirice, livreşti şi suprarealiste, într-o mare măsură scrisul, adesea în formele cele mai concentrate, aforistice: „Ulciorul sfărîmat merge de-atîtea ori la fîntînă, pînă cînd aceasta seacă. Degeaba vorbim despre dreptate, cîtă vreme cea mai grozavă dintre navele de război nu se face ţăndări lovindu-se de fruntea unui înecat. (…) Trăim sub ceruri întunecate – şi există puţini oameni. De aceea există şi atît de puţine poeme” (Meridianul şi alte proze, ed. cit., pp. 26, 52-53).

În consecinţă, deloc orbită de amorul pe care i-l poartă, tînăra scriitoare îi dă de înţeles, cît se poate de clar, de-a lungul cîtorva scrisori remarcabile, care sînt cele două mari pietre care atîrnă în spatele său de Sisif: pe de-o parte, „a nu ierta niciodată şi a nu uita niciodată”, iar pe de altă parte: „Adesea mi se pare că persecuţiile ne pot afecta numai dacă sîntem pregătiţi să ne lăsăm persecutaţi” (Timp al inimii, ed. cit., pp. 50, 92). 

Scrisorile dintre cei doi nu au cum să nu lase loc pentru nostalgii unui cititor postdouămiist. Cînd parcurgi formulele unei epistole, pragul peste care se păşeşte înăuntru şi convenţia cu care se încheie o scrisoare, prin care se iese de sub acoperişul ei, ca dintr-o stare anume, grija aproape liturgică pentru conţinutul şi pentru redactarea ei („Nu te supăra – îi scrie ea la finalul cîtorva rînduri, de altfel, foarte frumoase – că a ieşit o scrisoare atît de tehnică…”, op. cit., p. 55), îţi este imposibil să nu te simţi întrucîtva ruşinat. Şi să te întrebi, fără naivităţi jucate, asemenea tinerei austriece: totuşi, cîte am ucis în noi în tot acest timp? Ceva îmi spune, totuşi, că fascinaţia, pe care o mai întîlnesc, rar şi doar în anumite cercuri, pentru „vechituri”, pentru scrisori prăfuite, pentru discurile de vinil etc., nu va dispărea niciodată. Fie şi pentru recurenţa acestora, de „obiecte-personaj”, pe versantul mai multor distopii. Or, după cum sîntem avertizaţi, în sfîrşit, într-una din prozele lui Paul Celan, parcă testamentar şi degajînd o salvă de tun în urmă, realitatea nu este, realitatea trebuie căutată şi cîştigată. Aici sîntem de acord.

Adrian Mureşan este eseist şi critic literar, doctor în filologie al Universităţii din Bucureşti.

Foto: Ingeborg Bachmann