Scriu „plictiseală“, mare, pe primul rînd al paginii. Mă uit la cuvînt. Îl formatez. Schimb template-ul. PLIC-TI-SEALĂ. Sau Plic-ti-seal-ă. Sînt numai eu şi computerul meu, pot despărţi în silabe după cum am chef. Pagina rămîne la fel de goală şi după ce scriu fiecare literă cu altă culoare. Mă gîndesc să îmi schimb jaluzelele verticale. Sînt 15. Pun cîte una de altă culoare. Mov, verde, roşu, oranj. Aşez literele în altă ordine. TI-plic-eală-S. Tiplicealăs! Sună interesant. Schimb la loc culoarea fontului. Negru. Şi Calibri. Sau mai bine Courier? Nu, acesta e prea de pe vremuri. Pe vremuri nu puteai schimba aşa uşor fontul. Băteai la maşina de scris şi ieşea foaia de hîrtie scrisă. În funcţie de ribon, culoarea putea fi neagră, indigo, verde, violet, verde, chiar roşie. Era complicat însă să pui mai multe culori pe aceeaşi pagină. Aveai de făcut mai multe mişcări. Puteai să laşi un spaţiu gol acolo unde voiai un cuvînt roşu. Înlocuiai ribonul negru cu unul roşu. Aşezai exact sub cursor spaţiul păstrat special pentru plictiseală, pentru cuvîntul plictiseală şi îl scriai cu roşu: „plitciseală“. Scoteai foaia de hîrtie, ştergeai cu albişor „t“ şi „c“. Reintroduceai foaia de hîrtie, învîrteai cilindrul acela de metal, scriai „c“ şi „t“ în ordinea corectă.
 
Nu mai am pagina goală în faţă. Ia te uită cum am scris despre maşini de scris şi riboane. Sau despre ribonuri. 
 
Ribon nu este în DEX. Aşa că pot să îi compun pluralul după pofta inimii. Dexonline.ro mă redirecţionează la Ribbon Falls, o cascadă din America de Nord. Şi uite aşa pot să dau search şi să aflu despre cum curge apa prin California. Nici search nu e în DEX, cred. Nu mai stau să caut, deja m-am pornit pe a scrie cuvinte care nu sînt în DEX. Am voie. Sînt doar eu şi foaia mea de hîrtie. Sau ecranul laptop-ului, mai exact. Am voie orice, nu dau la ziar, nu postez pe net. Pur şi simplu pot scrie liniştit ce îmi trece prin cap. Pot schimba, de exemplu, titlul. Acum se cheamă „Boring“. Nici boring nu e în DEX. 
 
Dar e mai uşor de înţeles decît Tiplicealăs, cum se chema textul un pic mai devreme. 
 
E un text simplu, despre nimic, care se zămisleşte pe măsură ce degetele mele îl scriu. Nu ştiu cum se va încheia, încă, dar ştiu clar unde vreau să ajung. Nu scriu chiar la întîmplare. Degetele mi se plimbă pe taste, arunc cîteva direcţii care par a nu se duce nicăieri. Corectez ceea ce procesorul de text subliniază cu roşu. În fine, nu chiar tot, fiindcă vreau să las cîteva cuvinte dubioase, ce pot deschide porţi neaşteptate.
 
Cum ar fi ribon. 
 
Cu ribon e simplu: nu ştiu cum se cheamă în limba romînă. M-am fălit eu mai sus cu exemplul despre maşini de scris, dar, de fapt, nu sînt tocmai parte a generaţiei mele. Am atins doar cîteva spre finalul anilor 1990 şi mi s-au părut total anacronice. Dar nu plictisitoare. Simpla lor explorare m-a făcut să învăţ cîte ceva, să înţeleg mai bine imprimantele. Să îmi amintesc acea imprimantă matriceală cu 24 de pini pe care amicul meu Bogdan o cumpărase prin 1995. 
 
Nici aceea nu era plictisitoare. Acele acelea multe făceau ca fonturile să aibă contururi clare, netremurate. Puteai să printezi un grafic în condiţii decente. Puteai explora capacităţile computerului de a scoate materiale de calitate. Îmi amintesc cum, mai tîrziu, am făcut o super-diplomă în WordPerfect sub DOS. Dar era deja altă generaţie de imprimante pe atunci. 
 
Plictiseală? Ce e aia?? 
 
A, uite că am scris pe hîrtie şi întrebarea esenţială a acestui text. Dar să revenim, că nu avem timp de plictisit. Degetele trebuie să se plimbe pe tastatură şi să scrie textul, fără greşeli de tipar, pentru a facilita comunicarea. Degetele trebuie să se mişte repede. Am o zi lungă. E sîmbătă şi e de făcut curat, de scris un referat destul de sofisticat, despre o teză de doctorat interesantă, de rezolvat măcar încă 15-20 de e-mail-uri, de ieşit în oraş mai pe seară, dar pînă atunci aş avea de citit măcar o parte din cele 200 de pagini de interviuri transcrise. Şi aş vrea să citesc şi din cartea pe care încă nu o termin şi care nu seamănă cu serialul lansat de Amazon anul trecut în noul stil în care apar serialele, adică toate episoadele deodată. Şi am şi un meci de văzut, asta cît Petrolul nu a falimentat şi încă nu a devenit obiect de troc electoral, cum şi-ar dori nişte pretinşi suporteri. Şi mai sînt şase prieteni pe care vreau să îi sun, nişte ochi în care aş vrea să mă oglindesc, dar e ceva drum de bătut pentru a-i vedea, în timp ce WhatsApp, Skype, Messenger, Facebook, Outlook, telefonul fix şi mobilul zbîrnîie de întrebări, zîmbete, spuse, chipuri, voci. 
 
Informaţie. 
 
Am schimbat din nou titlul, pentru că, de fapt, scriu despre contrariul plictiselii. Lumea este atît de densă în jurul nostru încît nu înţeleg cum ar putea cineva să se plictisească. Lucrurile se schimbă mereu, iar eu aş vrea să cunosc tot, să simt tot, să văd tot, să adaug o mufă USB prin care să se scurgă către mine mai mult, mereu mai mult. Tocmai am descoperit un album nou, de fapt o trupă nouă ce sună bine în background în timp ce cuvintele umplu această pagină. Mă uit cu groază cum deja mă apropii de numărul-limită de semne, nemiloasa constrîngere a acestui text. Dar fără constrîngere textul ar deveni prea lung, plicticos poate. Cînd informaţia este atît de multă, capacitatea de a fi concis este o virtute. Nu e timp pentru descrieri şi poezie. Cel mult un haiku ar încăpea în pagină. 
 
Poate mai corect ar fi să pun un titlu mai cuprinzător. „Lumea“ sau „Noi“, ca să spun că aici e un text despre tot ce ne înconjoară, despre cunoaşterea nelimitată pe care e firesc să o căutăm, despre cum nu putem trăi chiar tot ce vrem, despre lista noastră nesfîrşită de dorinţe, despre cum acestea pot destrăma grămada de temeri aşa cum o face un demi de mêlée la rugbiul în XV. Aş putea să îi zic „Culori“, pentru a sugera dinamica, variaţia, trepidaţia continuă a vieţii, schimbarea permanentă de cadre, de simţiri, de idei, de plăceri, de gusturi, de vibraţii, de lucruri mereu noi ce alungă monotonia, aşa cum spunea o reclamă în 1990.
 
Oare cum o fi să ai impresia că ştii atît de multe încît timpul îţi prisoseşte? Că ai simţit atît de multe încît lumea este monotonă? Că ai inventat atît de multe încît nu mai ai ce face? 
 
Poţi lua, la urma urmei, cuvintele şi să le învîrţi într-o tigaie, să te uiţi la ce iese şi de acolo să construieşti un eşafodaj nou, original, al tău. Sau poţi calchia la nesfîrşit… Da, gata, am găsit. Plictiseala este apanajul plagiatorilor. Domniile lor ştiu atît de multe încît nu mai au nimic altceva de spus sau de zis sau de făcut. Au trecut deja prin toate experimentele posibile sau imposibile, informaţia este pentru ei redundantă, dragostea fumată, viaţa doar o iluzie. 
 
Am spus deja ce era de spus, singura problemă a rămas titlul. Şi fontul. Şi culoarea. Şi cuvintele acelea noi, care nu sînt în DEX, dar pe care le pricep cu toţii. Mă gîndesc că dacă DEX ar fi mereu bătut în cuie… ar risca să fie tare plictisitor. Sau ar avea savoarea epocii. Acele cuvinte altfel pe care Caragiale le-a pus în gura personajelor sale erau fireşti în epoca sa. Dar par bizare azi, anacronice. Pentru că au trecut o sută de ani în care nu ne-am plictisit. Dimpotrivă, am evoluat, iar evoluţia este antidotul plictiselii, ceea ce lasă textul acesta să fie nud.
 
Cum adică nu înţelegeţi ce caută aici nuditatea? Nu e nici roşie, nici albă, nici verde, nici albastră, e în toate culorile, e pură, e totală, exhaustivă, se schimbă după cum se simte ea mai bine, se acoperă cu hainele varietăţii şi redevine pură atunci cînd vrea, se învîrte şi stă pe loc în acelaşi timp, depăşeşte fără jenă timpul şi se lasă depăşită de el, loveşte plictiseala din toate unghiurile, resuscitează cîte un arhaism şi o nulifică, o toarnă în tigaie şi o pîrpăleşte, o aruncă în sus ca pe o clătită, o împachetează fără milă, o întreabă unde este ea şi dacă există, este atît de prezentă încît nu are nevoie de nume, de epitete sau de argumente, este vie, ubicuă, te desfată cu toate mirosurile deşi este inodoră, te scoate de mînă din casă şi te mînă în parc, te face să îţi aminteşti cum este să iubeşti şi îţi spune că plictiseala nu există şi nu a existat vreodată. Este... fără titlu, pentru că titlul în sine ar fi inutil. 
 
Bogdan Voicu este sociolog, membru al Grupului Românesc pentru Studiul Valorilor Sociale (www.RomanianValues.ro).