Familia a reprezentat, de-a lungul timpului, instituţia fundamentală pentru supravieţuirea individului şi reproducerea societăţii, păstrătoarea tradiţiilor şi a valorilor naţionale, un reper de stabilitate. Ritmul accelerat al schimbărilor din societatea contemporană şi-a pus amprenta şi asupra familiei, aducînd transformări importante. Aceasta şi-a diversificat formele, structura şi funcţiile, a evoluat către o pluralitate de modele. Dezinstituţionalizarea, individualizarea şi democratizarea vieţii de familie sînt procesele cele mai importante pe care le-a traversat.

Previziunile alarmiste cu privire la evoluţia acesteia, formulate în urmă cu cîteva decenii, nu au fost confirmate de evoluţiile ei concrete. Datele demonstrează că opţiunile şi comportamentele indivizilor au fost mai puţin radicale.

Modelul familial românesc


Comparativ cu ceilalţi europeni, ataşamentul românilor faţă de familie rămîne foarte ridicat, aceasta ocupînd primul loc în ierarhia de valori şi fiind domeniul care continuă să le ofere cea mai mare satisfacţie. România are una dintre cele mai ridicate rate ale căsătoriilor din Europa, fiind în creştere în ultimii ani, şi ale vîrstelor tinere la încheierea căsătoriei şi la naşterea copiilor. Divorţialitatea are un nivel mediu, comparativ cu celelalte ţări europene, şi o mare stabilitate în timp. Cu excepţia perioadei imediat următoare decretului de restricţionare a divorţului care marca, alături de interzicerea avortului, debutul politicii socialiste pronataliste dure, divorţialitatea a avut aproximativ aceleaşi valori din anii 1960 pînă în prezent: 1,5 la mia de locuitori sau 1 divorţ la 5 căsătorii. Nici politica pronatalistă, nici transformările socio-economice de după 1990 nu au putut contracara acest model cultural stabil.

Atitudinile generale ale românilor cu privire la familie sînt preponderent de tip conservator


Modelul familial cel mai răspîndit este cel al cuplurilor căsătorite cu un copil. Scăderea nivelului de trai a făcut ca părinţii să-şi concentreze resursele pentru a îngriji un singur copil. Natalitatea este una dintre cele mai scăzute din Europa, iar tendinţele de redresare sînt slabe. Declinul dramatic al fertilităţii e o consecinţă directă a transformărilor socio-economice de după 1990, dar şi rezultatul unei tendinţe pe termen lung, instalată încă din perioada socialistă, şi care are la bază schimbări valorice. Deşi sînt invocate preponderent motivaţii economice precum lipsa banilor, a locuinţei, a facilităţilor pentru îngrijirea copilului, motivaţiile culturale, chiar dacă mai puţin declarate, sînt la fel de importante. Modelul românesc larg împărtăşit este cel al familiei restrînse.

Comparativ cu celelalte ţări europene, România prezintă o proporţie destul de mare a familiilor extinse, multigeneraţionale, atît din cauza unor presiuni economice, cît şi a persistenţei modelului tradiţional. Cu excepţia Lituaniei, Slovaciei şi Bulgariei, care înregistrează valori mai ridicate, România are de cel puţin două ori mai multe familii extinse, comparativ cu majoritatea ţărilor Uniunii Europene: 8,7% din totalul gospodăriilor familiale, în creştere faţă de 1992, cînd reprezentau 7,3%. Standardul de viaţă al familiei româneşti este unul mai degrabă scăzut. Rata sărăciei familiilor cu copii în întreţinere este cea mai ridicată din Uniunea Europeană – 26%, comparativ cu media de 18%, fiind într-o tendinţă ascendentă în ultimii ani. Riscul crescut de sărăcie se datorează în special familiilor cu trei şi mai mulţi copii şi familiilor monoparentale.

Valori şi atitudini privind familia

Atitudinile generale ale românilor cu privire la familie sînt preponderent de tip conservator. Ataşamentul faţă de viaţa de cuplu rămîne foarte ridicat, comparativ cu alte ţări europene. De exemplu, o relaţie stabilă este considerată importantă pentru a fi fericit de către 90% dintre români, comparativ cu numai 20% dintre olandezi (EVS/WVS). Oamenii căsătoriţi sînt consideraţi mai fericiţi de peste două treimi din populaţie. Modelul relaţiilor de cuplu şi al căsătoriei fericite este cel romantic, în care iubirea rămîne, aproape pentru toţi românii, cea mai importantă. Iubirea trebuie dublată însă de solidaritate între parteneri (încredere şi sprijin reciproc, respect şi înţelegere reciprocă, fidelitate), dar şi de suport material – în principal, condiţii bune de locuit şi, în secundar, bani. Norma fidelităţii rămîne deosebit de importantă în familia românească.

Orientarea de tip conservator din punct de vedere familial caracteristică românilor este vizibilă şi prin atitudinea faţă de divorţialitate. Deşi, la nivel declarativ, toleranţa generală faţă de divorţ este ridicată, analizînd motivele de divorţ, acesta este acceptat mai degrabă în situaţii extreme, excepţionale: în cazul în care există violenţă şi alcoolism şi, în secundar, infidelitate. Situaţiile mai puţin grave caracterizate prin neînţelegeri, incompatibilitatea partenerilor sau chiar prin încetarea iubirii nu reprezintă motive la fel de importante pentru despărţire.

Modelul relaţiilor intime este de asemenea unul romantic, în care sexualitatea este legată de iubire şi are loc mai ales în interiorul familiei. Relaţiile sexuale liberale, bazate doar pe atracţia reciprocă, sînt susţinute de o minoritate. Atitudinile indivizilor faţă de sexualitate sînt concordante cu comportamentele lor declarate: mulţi (în special femeile) nu au avut relaţii sexuale înaintea căsătoriei, cele mai multe dintre femei au avut un singur partener sexual.

Familia egalitară, în care nu contează cine conduce în familie, iar deciziile sînt luate în comun, este preferată de majoritatea indivizilor. În privinţa sarcinilor domestice însă, deşi în proces de modificare, tradiţionala diviziune a muncii este menţinută. Femeia este mult mai implicată în treburile casnice – petrece în gospodărie, în medie, o dată şi jumătate din timpul petrecut de partenerii lor. În acelaşi timp însă, femeia are şi o putere de decizie uşor mai ridicată în administrarea acestor sarcini, ca „stăpînă a casei“: nu numai că face mai multe în casă şi în privinţa copiilor, dar ea şi decide într-o mai mare măsură ce trebuie făcut.

Modele alternative: uniunile consensuale

Datele de la ultimul Recensămînt din 2002 (de altfel şi prima oară cînd au fost înregistrate oficial) indică o pondere scăzută a acestora în România: 3,9% din totalul populaţiei. Datele de anchetă estimează ponderi mai ridicate, între 5 şi 7% din populaţie. În prima anchetă reprezentativă la nivel naţional pe populaţia care trăieşte în astfel de uniuni (Viaţa de familie, Soros, 2008) ponderea era de 5,7%. Răspîndirea lor este destul de scăzută, comparativ cu Europa Occidentală – în Danemarca, una din cinci familii este de acest tip. Totuşi, ponderea lor este mai ridicată decît în unele ţări estice (Polonia, Cehia, Slovacia, Lituania) sau mediteraneene (Italia, Spania, Grecia, Portugalia). Persoanele care trăiesc în uniune consensuală sînt, în general, persoane mai tinere, cu un profil social mai dezavantajat, comparativ cu populaţia căsătorită. Au mai puţină educaţie şi sînt mai sărace. Totuşi, coabitanţii din România nu reprezintă o populaţie omogenă, tinzînd să se polarizeze în două categorii diferite: una pentru care coabitarea reprezintă mai mult o opţiune contextuală, rezultatul adaptării la o situaţie problematică (lipsa veniturilor, a locuinţei, probleme familiale) şi alta pentru care uniunea consensuală reprezintă o opţiune de viaţă, expresia unei orientări valorice postmoderne. Cei care trăiesc în uniuni consensuale din motive pragmatice reprezintă majoritatea coabitanţilor, aproximativ două treimi. Au un nivel de educaţie şi un standard de viaţă scăzut, trăiesc în gospodării mai numeroase şi mai prost dotate, romii sînt mai răspîndiţi în rîndul lor, provin mai degrabă din mediul rural. Ceilalţi coabitanţi, cei pentru care uniunea consensuală reprezintă o alegere de ordin valoric, au un nivel de educaţie ridicat, o poziţie mai bună pe piaţa muncii, o situaţie materială prosperă şi provin mai degrabă din oraşele mari. Valorile şi atitudinile familiale ale primilor sînt conservatoare şi materialiste, iar ale celorlalţi flexibile, egalitariste, postmaterialiste.

Pe ansamblul uniunilor consensuale însă, persoanele care coabitează nu sînt foarte diferite de cele căsătorite. Coabitarea reprezintă o opţiune tranzitorie (peste trei sferturi intenţionează să se căsătorească în viitor), o modalitate de adaptare la o situaţie problematică şi mai puţin o opţiune care să conserve caracteristicile unei orientări postmoderne de viaţă, fondată pe nevoi ale libertăţii şi autorealizării. Modelul clasic de familie este valorizat chiar şi de majoritatea celor care trăiesc în uniune consensuală în România.

La nivelul opiniei publice, discursul dominant cu privire la familie este unul alarmist. Deşi în mass-media cazurile de familii destrămate, de familii conflictuale, confruntate cu infidelitate, violenţă, criminalitate par să reprezinte tot mai mult norma din societatea românească, analiza comparativă a datelor din celelalte ţări europene indică exact contrariul. Deşi confruntată cu o serie de fenomene negative, familia românească a găsit mijoacele de adaptare la schimbările economice, sociale şi culturale care au avut loc în ultimele decenii. Tendinţele de dezorganizare şi de restructurare a familiei într-un model diferit caracterizează, cel puţin deocamdată, o minoritate.

Fără a fi o instituţie în criză, continuă să reprezinte, ca şi în trecut, reperul cel mai important în viaţa românilor. Cele mai importante probleme cu care s-a confruntat familia au fost mai degrabă cele de ordin economic, principalii perdanţi fiind copiii, cu prea puţine resurse pentru dezvoltare, şi societatea în ansamblul ei, cu tot mai puţini copii. Valorile familiale ale românilor, deşi în schimbare, rămîn mai degrabă de tip conservator. Modelul familiei clasice este puternic valorizat, chiar de către cei care trăiesc în modele alternative de familie. 

Raluca Popescu este cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, doctor în sociologie şi lector la Facultatea de Sociologie a Universităţii Bucureşti. În 2009 a publicat volumul Introducere în Sociologia familiei. Familia românească în societatea contemporană, Editura Polirom.