Familia nostalgiei 
 
În ciuda unei bogate literaturi nostalgizante şi a opiniei publice, cercetările pe tema familiei demonstrează că tipul extins nu a fost nici în trecut cel mai răspîndit. Familia lărgită, cu multe generaţii sub acelaşi acoperiş, a reprezentat mai degrabă modelul ideal, puternic valorizat. De exemplu, cercetările unor istorici (Laslett) au arătat că dimensiunea medie a gospodăriei în Anglia (incluzînd servitorii) se situa în jurul a 4,5 membri, începînd cu secolul al XVI-lea, şi a rămas constantă de-a lungul industrializării pînă spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd a început să înregistreze un declin – pînă la trei membri, la începutul secolului XX. Gradul de coabitare intergeneraţională era, de asemenea, redus, dacă ţinem cont de mortalitatea deosebit de ridicată a vremii. Părinţi, copii, bunici sau alte rude colaterale trăind şi muncind împreună reprezintă mai degrabă un mit, „familia clasică a nostalgiei Vestului“ (Morgan) decît o realitate. 
 
Deşi tipul extins de familie nu a reprezentat modelul cel mai răspîndit, ci, mai degrabă, cel mai puternic idealizat, poate fi considerat caracteristic societăţii preindustriale prin atributele asociate: rolul fundamental în societate, funcţiile de bază pe care le îndeplineşte, distribuţia inegală a statusurilor şi a rolurilor, relaţiile strict reglementate dintre membrii, autarhia şi izolarea de societate. 
 
Familia tradiţională (cu referinţa idealizată a familiei extinse) reprezenta o instituţie conservatoare, o comunitate închisă, în care valorile erau puternic modelate de religie, iar normele rigide menţineau o puternică stabilitate şi loialitatea membrilor, spiritul de clan fiind mai presus de interesul propriu. Economia gospodăriei era una autarhică de subzistenţă, fiind un indicator al circuitului închis al familiei şi al tuturor activităţilor şi funcţiilor pe care le îndeplinea. Producţia şi consumul erau realizate în cadrul gospodăriei, la ele participînd toţi membrii familiei. La nivelul funcţiilor, familia tradiţională asigura totalitatea nevoilor individului, de la funcţia de reproducere, educaţia copiilor, îngrijirea bătrînilor, pînă la transmiterea tradiţiilor şi a obiceiurilor culturii respective. Relaţiile de gen erau asimetrice, bărbatul deţinînd poziţia privilegiată. Stilul de viaţă al familiei consacra superioritatea părinţilor asupra copiilor, a vîrstnicilor asupra tinerilor, a bărbaţilor asupra femeilor, a fraţilor mai mari asupra celor mai mici ş.a.m.d. 
 
Prin prisma nevoilor din societatea contemporană, familia tradiţională este o familie în care nu ai vrea să trăieşti, o familie care anihilează libertatea individului şi dezvoltarea personală. Totuşi, familia extinsă şi viaţa în comunităţile tradiţionale, „familia şi satul de altădată“ sînt şi în prezent repere nostalgice, fiind considerate păstrătoarele „adevăratelor valori“, pe fondul mişcărilor valorice din ultimele decenii – de respingere a modernităţii, de redescoperire şi revalorizare a tradiţiei.
 
În România, influenţa familiei extinse nu pare a fi de tip simbolic pe fond nostalgic, ci mai degrabă o realitate. Definită strict, nu reprezintă tipul cel mai frecvent de familie, dar într-o formă modificată, aceasta continuă să reprezinte modelul tipic de familie din societatea românească. 
 
Familia suport  
 
Conform recensămîntului din 2011, dimensiunea medie a gospodăriei în România este de 2,66 persoane, în scădere faţă de valoarea de 2,92 membri de la recensămîntul din 2002. Modelul familial cel mai răspîndit este cel al familiilor nucleare, dar există o pondere importantă a familiilor extinse, de aproape 7%, printre cele mai ridicate valori din Europa.
 
Familiile extinse de facto (înţelese ca mai multe nuclee familiale locuind împreună şi avînd menaj comun) sînt tot mai puţine. Totuşi, familia lărgită rămîne probabil tipul dominant de familie în România prin „familia extinsă modificată“, înţeleasă ca familia în care, deşi nu mai trăiesc împreună, membrii săi rămîn foarte bine conectaţi, iar solidaritatea intergeneraţională rămîne la fel de importantă. Chiar dacă nu mai locuiesc sub acelaşi acoperiş, membrii familiei vorbesc şi se vizitează des, se susţin emoţional şi material, participă la activităţile domestice, la creşterea copiilor şi îngrijirea bătrînilor. 
 
Peste jumătate din părinţi declară că se văd aproape zilnic cu copiii lor, deşi nu locuiesc în aceeaşi gospodărie. Contactele sînt frecvente şi cu celelalte rude, peste 40% declarînd că se văd cu aceştia cel puţin o dată pe săptămînă şi peste 60% declarînd că vorbesc prin telefon sau Internet cel puţin săptămînal (Datele prezentate sînt din anchetele europene European Quality of Life Survey – 2012 şi Generaţii şi Gen – 2005). 
 
Întîlnirile atît de frecvente indică nu numai o solidaritate crescută, ci şi proximitatea spaţială a familiei, majoritatea indivizilor avînd părinţii, copiii şi chiar alţi membri ai familiei în localitate sau în apropiere. 
 
România conservă un pattern al relaţiilor strînse dintre generaţii, comparativ cu ţările occidentale, asemănător cîtorva state estice şi sudice (mediteraneene). Cei în vîrstă le aduc oale cu mîncare, borcane de murături şi zacuscă copiilor adulţi, au grijă de nepoţi, îi iau de la şcoală, rămîn cu ei cînd ies părinţii în oraş, îşi pun chiar şi casa la bătaie, ca să îi poată lua tinerei familii un apartament. Aproape 80% consideră că bunicii trebuie să aibă grijă de nepoţii lor dacă părinţii au nevoie de acest lucru, trei sferturi consideră că părinţii trebuie să acorde ajutor financiar copiilor lor adulţi dacă e cazul, şi peste 40% consideră chiar că părinţii trebuie să-şi adapteze propria viaţă pentru a-i ajuta pe copiii lor adulţi dacă aceştia au nevoie.
 
Copiii adulţi, atunci cînd părinţii se îmbolnăvesc sau îmbătrînesc şi nu mai au putere, îi iau cu ei în casă şi au grijă de ei, chiar cu preţul afectării vieţii de cuplu sau a vieţii profesionale. O majoritate de peste 90% crede că propriii copii ar trebui să-şi asume responsabilitatea pentru îngrijirea părinţilor atunci cînd aceştia au nevoie de acest lucru, peste 80% – că ar trebui să le ofere sprijin financiar cînd aceştia se confruntă cu dificultăţi şi aproximativ 70% – că ar trebui să-i ia pe părinţi să locuiască la ei cînd aceştia nu se mai pot îngriji singuri. 
 
Implicarea în treburile casnice şi îngrijirea persoanelor dependente sînt aspecte care confirmă modelul familiei lărgite. Îngrijirea vîrstnicilor sau a persoanelor cu dizabilităţi ca activitate curentă a familiei înregistrează în România printre cele mai ridicate valori din Europa. Aproximativ 8% (10% dintre femei şi 5% dintre bărbaţi) declară că se ocupă cu această sarcină în fiecare zi, valoarea fiind la fel de ridicată numai în Spania şi Lituania. Diferenţele de gen sînt unele dintre cele mai scăzute din ţările Uniunii Europene: bărbaţii sînt implicaţi la cote ridicate în creşterea copiilor, gătit şi alte treburi casnice şi chiar în îngrijirea bătrînilor. 
 
Modul în care românii se raportează la timp confirmă, de asemenea, importanţa relaţiilor cu familia în viaţa lor. Peste 40% consideră că petrec prea puţin timp cu familia, valoarea fiind, alături de cea din Cipru, cea mai ridicată din Uniunea Europeană. Nemulţumirea faţă de bugetul de timp priveşte mai puţin sfera personală şi hobby-urile, pentru care o pondere mai scăzută declară că nu au suficient timp. 
 
Familia este totodată principala sursă de suport pentru majoritatea situaţiilor dificile: îmbolnăvire, probleme personale, pierderea locului de muncă, o nevoie urgentă de bani, tristeţe etc. România, ca şi alte ţări estice, se aseamănă mult cu tipul de familie mediteranean, în care reţelele de familie reprezintă plasa de siguranţă cea mai importantă. Ţările nordice, central-europene şi baltice au un model de familie în care suportul este acordat de servicii specializate, instituţii, ONG-uri. O parte din populaţie consideră chiar că nu ar primi ajutor de la nimeni: de exemplu, peste 35% dintre olandezi declară că nu ar apela la nimeni în cazul în care ar fi în căutarea unui loc de muncă. 
 
Familia românească, chiar dacă nu mai locuieşte sub acelaşi acoperiş, continuă să funcţioneze ca o familie lărgită bine integrată în comunitate, ca o reţea de suport: legături strînse între membri care oferă sprijin emoţional, îngrijire, ajutor domestic şi suport material. Dar familia din România este şi o familie cu nivel de trai scăzut, fapt ce poate reprezenta o explicaţie importantă pentru solidaritatea ridicată şi pentru menţinerea acestor aranjamente de tip extins. Distribuţia mai egalitară a treburilor casnice, îngrijirea copiilor, a bătrînilor şi a bolnavilor nu reprezintă numai o egalitate de gen şi o solidaritate intergeneraţională sporită, ci şi un standard de viaţă scăzut, imposibilitatea externalizării sarcinilor domestice şi o lipsă de acces la servicii destinate vîrstnicilor. 
 
Faptul că membrii locuiesc în apropiere indică nu numai modelul familiei unite, ci şi o mobilitate rezidenţială redusă, explicabilă prin structura pieţei muncii şi factori economici. Vizitele frecvente ale copiilor adulţi la părinţii vîrstnici şi îngrijirea acestora, cînd este cazul, indică şi faptul că nu pot apela la servicii de îngrijire pentru că nu şi le permit. De asemenea, bunicii sînt foarte implicaţi în creşterea nepoţilor, cel puţin pînă la vîrsta şcolară, şi pentru că părinţii nu pot suporta costurile grădiniţelor particulare şi a altor centre de zi. Ca să nu mai amintim de sarcinile menajere care, pentru majoritatea gospodăriilor din România, reprezintă un lux. 
 
Oferta de servicii publice care să compenseze efortul familiei a înregistrat un continuu regres începînd cu anii 1990, în timp ce oferta de servicii private nu reprezintă încă o alternativă viabilă nici din punctul de vedere al posibilităţii de a susţine costurile asociate şi nici din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare. Cu alte cuvinte, familia românească a continuat să funcţioneze ca o familie extinsă, nu numai ca urmare a unei valorizări crescute a modelului, ci şi ca mijloc de adaptare la un nivel de trai scăzut.  
 
Raluca Popescu este dr. în sociologie, conf. univ. la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti şi cercetător ştiinţific la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române. A întreprins numeroase studii pe tema familiei româneşti, cel mai recent, chiar pe tema relaţiilor lărgite de familie, fiind capitolul „Familia în viaţa românilor“ în cartea Profiluri teritoriale ale calităţii vieţii în România, coord. Ioan Mărginean, Editura Academiei Române, 2013