„Nimic nu e mai periculos decît psihanaliza aplicată în artă.“ Cel care spune asta este Michel Schneider, psihanalist, scriitor, muzicolog şi cronicar literar. El este însă primul care a încălcat principiul. Iar cea care i-a oferit prilejul acestei „erezii“ este nimeni alta decît Marilyn Monroe, artistă polivalentă şi „caz“ celebru în istoria psihiatriei. Cartea pe care Schneider o consacră acestui „caz“ şi artistei a devenit şi ea o referinţă pentru psihiatrie, dar şi pentru lumea literară. Schneider şi-a propus să recompună viaţa emoţională a artistei, pornind de la fişele ultimelor şedinţe de psihanaliză. A ieşit un diagnostic precis, un roman excelent.  

Totul a început cu un scenariu pe care trebuia să-l pregătească pentru ARTE: trebuia să realizeze un documentar pe tema „Psihanaliză şi cinema“, un „antreu“ care urma să fie difuzat înaintea filmului lui John Huston despre Freud. Fireşte, Marilyn nu avea cum să lipsească. Ca psihanalist, Schneider auzise de psihiatrul ei, Ralph Greenson. Ştia că era „tăticul“ tehnicii psihanalitice şi că a scris un tratat care e studiat şi astăzi în unele şcoli de psihanaliză. Mai ştia şi că, în ceea ce priveşte relaţia sa cu Marilyn, Greenson a încălcat toate regulile de bună practică pe care el însuşi le enunţase în tratat. La un moment dat, şi-a spus că trebuie să se concentreze pe această poveste. Aşa a apărut ideea cărţii Marilyn, dernières séances (Marilyn pe divan, Editura Trei, 2007). Nu e vorba de o biografie, deşi (aproape) tot ce e scris în carte s-a întîmplat cu adevărat, ci de un roman. „Biografia pretinde că spune lucruri care s-au întîmplat cu adevărat. Dar pînă şi biografia e, de fapt, o impostură. 

Biografiile sînt ca un fel de romane în care nu se vede talentul romancierului“ – mi-a explicat autorul. Capcana e următoarea: fie toate biografiile spun exact acelaşi lucru – ceea ce e redundant şi plictisitor –, fie spun lucruri total diferite, şi atunci te întrebi care e, pînă la urmă, povestea adevărată. „Nu mai bine scrii romane? Nu mai bine ficţionalizezi? Iei de ici-de colo cîte un element, citezi cutare sau cutare biografie, dezvolţi o naraţiune care să nu fie chiar neverosimilă, dar nici nu pretinde că spune adevărul gol-goluţ, şi gata, ai scris o carte bună.“ 

Marilyn pe divan e o carte bună tocmai pentru că autorul reuşeşte să amestece cu dibăcie ceea ce a fost cu ceea ce ar fi putut să fie. „Eu unul nu pretind că tot ce am scris s-a întîmplat de-adevăratelea. Tot ce povestesc are sens narativ, şi asta e cu totul altceva. Eu recunosc deschis faptul că falsific. Dar falsific tocmai pentru a spune adevărul.“ Povestea lui Michel Schneider merge în cu totul alte direcţii decît majoritatea biografiilor publicate pînă acum. „Nu vreau neapărat ca personajele să pară coerente. Coerenţa e subiectivă, e ceea ce vreau eu să înţeleg din realitate… Să fii adevărat nu înseamnă să ştergi disonanţele. Naraţiunea, ficţiunea, romanul pot da sens disonanţelor. În ceea ce am scris eu, totul, absolut totul e adevărat, dacă rămînem la ficţiune.“ 

În 2006, cartea despre Marilyn a fost nominalizată la aproape toate premiile literare franceze. A obţinut, printre altele, rîvnitul Prix Interallié, dar a ratat la mustaţă Goncourt. La fel ca Marilyn, care a cîştigat numeroase distincţii şi a fost nominalizată de mai multe ori la Oscar, nici Schneider nu a reuşit să obţină Oscarul literar. Deocamdată. 

Psihanaliza e ştiinţa adevărului – spunea Jacques Lacan. Adevărul pe care îl caută Michel Schneider – prin psihanaliză şi literatură – nu e foarte clar conturat. „Adevărul e ca linia orizontului: cu cît te apropii mai mult, cu atît el se îndepărtează.“