În anii din urmă, se adeverește foarte bine faptul că la fotbal, femei, politică, educație, medicină și – mai nou – la pandemii se pricepe tot românul. După cît ne ținem de pricepuți la cele esențiale, ar trebui să curgă lapte și miere pe toate autostrăzile, lupii să doarmă îmbrățoșînd miei pe treptele catedralelor, să avem lege de murături și, firește, să nu mai plătească nimenea bir (potrivit ideilor revoluționare ale unui expert în politică românească). Faptul că lucrurile din realitatea înconjurătoare (știți dvs., cea care ne lovește, dulce, în creștet, în fiecare dimineață) stau cu totul și cu totul altfel ne arată că, undeva, ceva nu merge. Cu priceperea noastră, vreau să spun. Sau, cum se zice acum, cu expertiza noastră. Cea super-mega-giga-extra-califragilistico-nemaipomenită, des auzită și mult slăvită. Desigur, cîtă vreme experții se găsesc pe sticlă și pe net (locuri de repede exprimare a tuturor, chemați și mai ales nechemați, pentru că, într-o matematică simplă, numărul celor din urmă îl depășește, mereu, pe al celor dintîi…), lucrurile nu au cum să stea altminteri. Așa cum, dacă toată lumea se pricepe la orice, nimeni nu se pricepe la nimic, iarăși e valabil că, dacă toată lumea vorbește devălmășit, nimeni nu mai ascultă pe nimeni. Iar experții – adevărații experți, cei ce dețin cunoașterea științifică a domeniului lor – se vor afla, mai mereu, în altă parte, neauziți de nimeni și, pe cale de consecință, neluați în seamă.

La educație (educația națională, cum îi zice și ministerului, care alta?), lucrurile stau tot astfel, de multă vreme (bună, rea…). Deși țara pare a fi (dacă ne luăm după imaginea ei în media) plină de experți în educație, procente enorme din tinerii nației sînt analfabeți funcțional și rezultatele de la testul Pisa ne dau, periodic, coșmaruri. Deși lungi șiruri de guverne, de toate culorile spectrului, au declarat educația un domeniu de securitate națională, numărul școlilor cu toalete în curte îl depășește de departe pe cel al bibliotecilor publice. Peste noi și prin școlile noastre au trecut multe și frumos trîmbițate (de experții invitați la presă, deh…) reforme ale învățămîntului românesc – eu, una, angajată umilă a „sistemului”, am numărat 14 mari reforme, după care m-am oprit din numărat și analizat, pentru că am, zilnic, ceva mai urgent de făcut: să îmi predau lecțiile, să îmi văd, adicătelea, de profesia ce-am visat și pe care am senzația că o exercit tot mai mult și tot mai des „în pofida experților”, așa cum, în anii comunismului tîrziu (sînt veche, am prins și asta…), exercitam aceeași profesie în pofida gîndirii controlate de sus și a manualelor unice. Uneori, mi se pare că tocmai experiența aceea, veche, din epoca de sinistră amintire, mă face să fiu reticentă față de lamento-urile despre „manualele proaste de azi” (o materie bine stăpînită de un profesor motivat poate fi predată după orice manuale, ba chiar și în lipsa lor), despre „programa unică” (oricine a transformat o programă unică de învățămînt politic obligatoriu într-una de ortografie și caligrafie, la clasa a V-a, mă va înțelege – dar cred că sîntem tot mai puțini!), despre profesorii slab pregătiți care ies din universitățile de azi (nu cred că generațiile vechi erau neapărat mai bine pregătite, dar eforturile partidului unic de a desființa elitele oricăror domenii generau reziliența ca un „esprit de corps”, al corpului profesoral, adică – unde și cît se putea).

Să nu fiu înțeleasă greșit, nu mi-e dor nici o clipă de vremurile comunismului apus (mă sperie rău de tot ardoarea nostalgică a celor care nu le-au cunoscut), mi-e dor în schimb de Legea Funeriu în forma ei dintîi (la care, cu modestele-mi puteri, am lucrat, alături de alții ca mine), perfectibilă – incontestabil, dar transformată, grație osîrdiei experților diverselor guverne, într-o pătură cîrpită rău, destinată să acopere ceea ce trebuie acoperit. Cred că avem, la ora actuală, mai mulți experți în modificarea Legii educației naționale decît în educație în sine. Astfel încît… oamenii partidului nostru să nu fie declarați plagiatori, inspectoratele școlare să fie conduse de noi și-ai noștri, iar rectorii universităților să ne conducă spre viitorul luminos, într-un infinit mandat, în veci amin. Într-o țară de mame adolescente, unde Religia e o disciplină mai obligatorie ca Educația sexuală, nu văd cum să închei mai frumos, mai în spiritul locului, asemenea înșirare dătătoare de speranță decît închinîndu-mă la cele sfinte. Argumentele raționale, evident, nu au trecere aici.

„România educată” e reprezentată, astăzi, de situația pandemică, unde toată lumea face școală online (prin ordin de ministru, musai și de azi pe mîine), chiar dacă aproape jumătate din școleri (de toate nivelurile și vîrstele) nu au acces la online-ul cu pricina, o treime nu au acoperire la Internet și vreun sfert au curent electric mai degrabă uneori decît tot timpul... Luați-o ca pe o metaforă. Pandemia ne-a întors, tuturor, o oglindă înfiorător de tristă, despre starea educației și a politicilor ei. Cei care au acces la microfoane (și la butoane?) vorbesc frumos, în fraze pe care poporul le ascultă și le pricepe cam ca babele predica lătinească a popii, în Ardealul imperial. Dacă – profesori fiind ei înșiși – experții vorbesc astfel și în clasă, pot să îmi imaginez ce înțeleg elevii de acolo. Ce ne spun ei? De exemplu, că „Pedagogia secolului XXI impune o schimbare radicală a abordării educației, unde profesorul să fie provocat să devină un lider cu o strategie bine-definită, bazată pe compasiune, reziliență și motivație, înțelegînd importanța adaptării cunoștințelor și aptitudinilor sale la tehnologia aflată în continuă dezvoltare”. E un fragment dintr-un (take your pic, this being a multiple choice test): webinar, TEDx, talk-show cu experți sau curs de formare a formatorilor de lideri care să creeze experții de mîine ai minunatei noastre patrii. Mă opresc (cu spaimă?– nici eu nu mai știu, nu mi-s expertă în emoții, ci-n predarea lor prin intermediul literaturii, dacă se mai poate vedea nuanța, mie definitorie), mă opresc, deci, la citirea frazei despre obligația profesorului de a se adapta la tehnologie. Aș zice că ar trebui să fie invers – iar inventatorii de tehnologie să fie cei ce răspund nevoilor profesorilor. Și aș mai zice – promit, cu asta am și încheiat – că un profesor bun (expert, adică, în materia lui) trebuie să își predea bine materia chiar dacă în timpul orei sale tocmai a căzut curentul sau nu merge net-ul. În pofida accidentelor cotidianului, un profesor e bun nu doar prin ceea ce predă („…să le facilităm elevilor accesul la informația de ultimă oră!”, ce mai, „țațo, mă-nnebunesc” după atari obiective globale), ci și (mai ales) e bun prin felul cum predă, prin etica expusă vederii discipolilor, oră de oră, în paralel cu conținutul lecțiilor.

În această lume pe dos, unde nimic și nimeni nu e ce pare a fi, cel mai mult mă îngrijorează nu lipsa de expertiză a multora, ci absența civilizației dialogului: cel mai credibil e cel ce strigă mai tare, cel care face rating, dominînd un peisaj cufundat în cacofonie. Cel ce vorbește fără sens, dar folosește toate cuvintele-cheie la modă. Bolile discursului – cum demonstra Orwell, de pildă – sînt doar simptomele unor boli ale gîndirii. Recent, un student cu ochii plini de stele îmi recomanda – ca un partener al actului educațional care și-a înțeles menirea în aceste vremuri (și în cele viitoare) – să încerc să țin niște cursuri mai profesioniste, ca ale profesorului Xulescu, cu argumentul: „la dvs. înțeleg tot ce predați, e totul limpede, la dl profesor, în schimb, nu pricep nici jumătate, acolo e filozofie, e greu, sînt nume mari și cărți groase pe care ni le povestește foarte profesionist… dvs. ne cereți să citim noi înșine bibliografia, și să o mai și comentăm, în loc să ne cultivați expresia liberă a propriilor idei!”. Ce ar mai fi de spus? Invit distinșii cititori dilematici să identifice lista problemelor (de expertiză?) relevate de explicațiile studentului și să construiască, din ele, tot atîtea metafore ale situațiunii în care ne aflăm.

Ioana Bot e profesor de literatură română la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.