Sincer vorbind, festivaluri de film sînt cu duiumul. Din Asheville în Carolina de Nord pînă-n Ashgabat în Turkmenistan poți genera ceva emulație destul de simplu: faci rost de niște filme, pui cap la cap ceva sponsorizări, mai capeți ceva sprijin de la oficiul local de turism – și uite-așa orășelul tău se poate mândri că a devenit o destinație internațională pentru cinefili. Să le fie de bine, dar pentru noi, cei din domeniu, proliferarea de festivaluri e obositoare și de cele mai multe ori contribuie doar la prelungirea unei bande rulante care reciclează perpetuu produse culturale mediocre.

Ce e mai greu e să te distingi de masă – mai ales că numărul de filme excepționale e întotdeauna limitat, iar viziunea curatorială e o resursă și mai rară. Dar, pentru adevărații iubitori de film, TIFF-ul e o excepție fericită care stă cu cîteva capete deasupra celorlalți, făcînd o complicată echilibristică care balansează satisfacerea unui public local și, deopotrivă, a celor mai pretențioși cinefili.

Cei care au asistat la explozia noului cinema românesc pe scena internațională acum 14 ani au devenit imediat familiari cu TIFF-ul, iar atenția internațională acordată unor regizori ca Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu sau Cristian Mungiu a dat naștere inevitabil unei relații reciproc benefice dintre festival și noii autori care adună premii de pe tot globul. Fără îndoială, asta a ajutat TIFF-ul să atragă din ce în ce mai mulți oameni din industrie.

Dar ar fi greșit să punem succesul festivalului pe seama noilor succese ale cinematografiei românești în lume. De la bun început, organizatorii TIFF-ului au înțeles nevoia de a complementa promovarea filmului românesc cu integrarea festivalului în peisajul mai larg al cinema-ului contemporan.

Acesta din urmă e unul dintre motivele principale pentru care în fiecare an abia aștept să vină vremea să merg Cluj. Programatorii TIFF-ului îmi pun în fiecare an înaintea ochilor regizori excepționali din întreaga lume aflați la primul sau la al doilea film – de prea multe ori, titlurile lor se pierd prin hărmălaia festivalurilor mai mari. Și, spre deosebire de multe alte evenimente, la TIFF am simțit întotdeauna că există o mînă expertă care ghidează selecția, că fiecare film este ales pentru un motiv anume. Asta nu înseamnă neapărat că-mi place tot ce văd. La urma urmelor, căutăm întotdeauna filme care ne plac, dar parte din plăcere e să înțelegi că gusturile diferă și că treaba unui festival este să arate eșantioane vaste din cinematografia mondială astfel încît publicul să iasă din sală cu ceva de digerat și de tocat pînă la orele -mici ale dimineții.

Pentru că veni vorba, aceste discuții prelungite sînt un alt motiv pentru care la TIFF nu-i ca prin alte părți. La multe festivaluri există o ierahie: cei care fac film și cei din industrie își fac propriile clici și bisericuțe snoabe. TIFF-ul le dărîmă. Ce rămîne după dizolvarea barierelor e felul în care filmul ne adună pe toți laolaltă. Poate că sună pretențios, dar plăcerile Clujului în iunie au de-a face la fel de mult cu întîlnirile și discuțiile pe care le poți avea pe cît au de-a face cu proiecțiile în sine. Pînă la urmă, într-un cinema intrăm ca să împărtășim experiența de a vedea un film cu alți semeni, și e esențial să avem în vedere că la ieșirea din cinema împărtășim ce ne-a inspirat filmul cu alți semeni, prieteni sau necunoscuți, care ne ajută să facem acele legături pe care numai filmul le poate genera. TIFF-ul e un pelerinaj anual pe care puțini dintre practicanții cultului nostru își permit să-l rateze. 

Jay Weissberg este critic de film la Variety.

Foto: Marius Mariș