„Cum ţi se pare la Leeds? Eu cînd am venit am avut un şoc cultural.“ Asta mi-a spus o colegă doctorandă din Ungaria în primele săptămîni după ce mi-am început doctoratul. Nu, nu avusesem un şoc cultural, ceea ce trăiam mi se părea ireal, nu credeam că voi reuşi să plec la studii, dar îmi dorisem să fac asta de atît de multă vreme încît, atunci cînd s-a întîmplat, eram pregătită să absorb noutatea cu deschiderea unei exploratoare. 
 
„Ceea ce ştim noi despre România este că la începutul anilor ’90 se făcea trafic cu copii şi că de acolo vin romii.“ Aceste cuvinte mi-au fost adresate de o profesoară şi abia mai tîrziu, după ce discuţia se terminase, mi-am dat seama de implicaţiile lor. Ignoranţa, dar mai ales modul de a pune problema m-au deranjat – parcă citase dintr-un tabloid. Printre multiplele discuţii despre Lumea Întîi contra Lumii a Treia (care se bucură de atenţie crescută în Marea Britanie, dată fiind istoria sa colonială), Lumea a Doua apare adesea prezentată sub numele de Europa de Est, ca o zonă geografică, socială şi politică gri, supusă generalizărilor şi stereotipizărilor. Dacă pentru omul de pe stradă mă aşteptam ca diferenţa dintre o româncă şi o bulgăroaică să fie greu de definit, la nivel universitar credeam că nu se vehiculează noţiuni atît de vagi şi încărcate negativ. Desigur, o aşteptare naivă din partea mea, ca şi cum nu ştiam că profesia şi orientarea ideologică feministă în acest caz (deşi tipul de feminism îmbrăţişat este extrem de important în modul în care ne croim relaţiile sociale) nu sînt suficiente pentru un tip de discuţie reflexiv şi deschis. 
 
Pentru prima dată m-am simţit exotică, venind dintr-o lume, a doua, care, cel puţin în mediul în care mă învîrt eu acum, este foarte puţin cunoscută. Evident, cum spuneam, istoria îşi spune cuvîntul: atenţia cercetătorilor britanici s-a concentrat în principal pe consecinţele colonialismului Marii Britanii, de la rasism la imigraţie şi revolte sociale. Încet-încet, eu însămi mă simt absorbită de istoria unei ţări care m-a adoptat pentru cel puţin trei ani: venind dinspre Londra, îmi sună în cap „Guns of Brixton“ (Brixton este o suburbie a Londrei unde, în anii ’80, au avut loc revolte ale populaţiei de culoare ca o consecinţă a rasismului şi inegalităţilor sociale); cu cîteva zile în urmă am participat la o conferinţă academico-activistă despre feminismul de culoare; semnez săptămînal petiţii online împotriva măsurilor absurde contra imigraţiei, reducerii finanţării bugetare a sistemului naţional de sănătate, sau în favoarea scăderii taxelor pentru educaţie. Încet-încet, mizele politice tipice spaţiului britanic devin şi mizele intereselor mele academice şi politice. În acelaşi timp, pe măsură ce perioada mea de aclimatizare se apropie de sfîrşit, mă întreb cum pot lega activismul meu din România cu activismul de aici, cum pot lega contextul românesc de cel de aici, cum pot să-mi valorific exotismul transformîndu-l, dintr-un cumul de stereotipuri, într-o sursă de cunoaştere ştiinţifică. 
 
Venirea în Marea Britanie mi-a dat ocazia să mă simt est-europeană, sau poate mai degrabă mi-am asumat această identitate ca reacţie la anglo-centrismul pe care l-am întîlnit în universitate (de altfel, deloc surprinzător). Mi-am dat seama că ceea ce mă uneşte pe mine cu britanicii, posibil cu întreaga lume, atunci cînd vine vorba de a defini Europa de Est, este istoria sa comunistă, o istorie la care, însă, nu am luat parte. Am început să citesc şi să recitesc despre viaţa în comunism, în România, dar şi în alte părţi, încercînd să recuperez o serie de experienţe care, fără îndoială, şi-au lăsat amprenta inclusiv asupra mea; ideea că ţările postcomuniste sînt cu adevărat postcomuniste este naivă, ca şi cum abandonarea unui regim politic echivalează cu abandonarea unor obiceiuri şi moduri de gîndire formate în zeci de ani. Mi-am asumat misiunea, în limitele posibilităţilor mele, de a sparge imaginea monolitică „a probabil 70 de milioane de femei, trăind în diferite regiuni şi culturi, vorbind limbi diferite, dar totuşi reduse la un numitor comun – şi anume sistemul sub care trăiau“ (traducere liberă din Slavenka Drakulici, How We Survived Communism and Even Laughed). 
 
Nu vreau însă să mă concentrez exclusiv pe trecut, cred că facem asta prea mult, izolîndu-ne nu numai în timp, ci şi geografic şi politic. Pusă faţă în faţă cu un Celălalt vestic, procesul prin care mă construiesc acum ca femeie est-europeană născută în 1990 implică în mod necesar imperativul de a-mi regîndi poziţia ca una în perpetuă tranziţie, nu de la comunism la democraţie sau capitalism, ci de la un set de experienţe la altul, de la est la vest şi invers. Implică a regîndi România nu doar ca specific naţional, ci şi ca actor într-o reţea globală. 
 
Alexandra Gruian este doctorandă în Sociologie la Universitatea din Leeds, Marea Britanie. E preocupată de teme precum egalitatea de gen, politici reproductive, discriminare şi inechitate socială.