- 3 întrebări pentru Vasile GÂRNEŢ -

Cît de bine se cunosc culturile română şi basarabeană?

Am să folosesc pluralul, aşa cum îmi sugeraţi, pentru a facilita distincţia, fără a pune sub semnul îndoielii „unitatea culturii române“– termenii pe care îi folosim sînt un subiect foarte sensibil la Chişinău. Aşadar, cele două culturi se cunosc pe potriva curiozităţii românului pentru celălalt, pentru „fratele de peste Prut“. E un indiciu de civilizaţie această capacitate de a te interesa de celălalt, şi cred că avem încă multe de recuperat în ce priveşte deschiderea faţă de lume. 

După 1989 s-au pus bazele unor colaborări la nivel instituţional: s-au fondat filiale ale unor asociaţii de creaţie româneşti în Basarabia, cum sînt USR şi UNITER. În septembrie 2010 la Chişinău s-a deschis, în sfîrşit, un Institut Cultural Român, care a avut pînă acum mai multe iniţiative lăudabile, între care aducerea în Basarabia a unor artişti români – scriitori, pictori, cineaşti. Doar două exemple semnificative: Festivalul Zilele Literaturii Române la Chişinău, o idee a lui Vasile Ernu (invitaţi: Eugen Negrici, Varujan Vosganian, Ion Mureşan, Radu Pavel Gheo, Cristian Teodorescu, Ion Vianu, Doina Ruşti, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu ş.a.) şi Festivalul Filmului Românesc, care a prilejuit sosirea la Chişinău a celor mai titraţi regizori din „noul val“ al cinematografiei româneşti: Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Muntean ş.a. 

Dar mult mai temeinice au fost relaţiile care s-au închegat la nivel (inter)personal. Aşa am căpătat sentimentul că sîntem o comunitate intelectuală, în pofida perioadelor de „îngheţ politic“ generate de regimul neocomunist al lui Voronin. 

În acelaşi timp, cred că există un dezechilibru al cunoaşterii între cele două părţi, în defavoarea basarabenilor. Majoritatea intelectualilor de la Chişinău sînt sincronizaţi cu „pulsul“ culturii române de azi (găsindu-şi, fiecare, grupuri şi „platforme“ corespondente în România), din păcate nu se poate spune acelaşi lucru despre confraţii lor români în raport cu climatul cultural basarabean. 

Statul român susţine cultura din Basarabia, însă a venit timpul ca şi statul moldovean să facă mai multe pentru creatorii săi şi pentru promovarea lor. Actuala guvernare de la Chişinău, deşi se declară proeuropeană şi recunoaşte comunitatea valorilor identitare şi culturale româneşti, este foarte inertă în ce priveşte reforma în cultură (ca şi în celelalte domenii, de altfel). În Basarabia stăm pe „nisipuri mişcătoare“. Nu poţi construi nimic durabil avînd o instabilitate politică pe cale să se cronicizeze. Instituţiile funcţionează de azi pe mîine, nimeni nu-şi asumă vreo iniţiativă majoră de reformă. Şi să nu uităm şi de puternica influenţă mediatică rusească – cea care subminează, consecvent, consolidarea unui public receptor de produse culturale româneşti în Republica Moldova.

Care sînt prejudecăţile culturale ale basarabenilor faţă de România?

Există o sumedenie de prejudecăţi benigne, inocente, care sînt fireşti pînă la un punct. De pildă, impresia că România s-a „scufundat“ în manele, a sacrificat folclorul autentic. O seamă de intelectuali basarabeni „patrioţi/păşunişti“ consideră că România e bolnavă de cosmopolitism, că e prea mimetică în raport cu Occidentul, că nu-şi respectă valorile tradiţionale şi „eroii naţionali“, de felul mareşalului Antonescu... Aceste percepţii se modifică prin cunoaştere.

Însă prejudecata cea mai răspîndită – aş zice chiar complexul cultural major care funcţionează în Basarabia în raport cu România – este cea a „fratelui mai mare de la Bucureşti“. El sună cam aşa: românul care nu are o imagine strălucită în Europa îşi oblojeşte orgoliul, manifestîndu-şi superioritatea faţă de fraţii mai mici şi necăjiţi de peste Prut. Acest complex, mai degrabă psihologic, alimentează, cu sau fără voie, ideologia moldovenismului. O teorie fabricată în laboratoarele KGB-iste pentru a ţine Basarabia despărţită de România. 

Acum, ce nu ştiu şi ar trebui să ştie românii despre cultura de dincolo de Prut?

Mereu vor mai fi lucruri de aflat: nume interesante, opere competitive, mai ales dacă acestea sînt validate în prealabil în Occident (se mai întîmplă). În pofida contactelor şi a colaborărilor noastre de după 1990, handicapul de receptare a culturii basarabene în mijlocul publicului român este încă prea mare. Dar chiar şi în breasla literaţilor, poate cea mai activă şi mai „integrată“ categorie profesională româno-română, lucrurile nu stau deloc pe roze. Felul mai mult decît expeditiv în care a prezentat Nicolae Manolescu literatura basarabeană în a sa Istorie critică... demonstrează o atitudine superficială şi o nepăsare regretabilă (unii, la Chişinău, au spus că e vorba de „dispreţ“).

Acum, în registru ironic, mă întreb cum ne-am putea declara mulţumiţi de calitatea receptării, dacă lumea literară de la Bucureşti nu a auzit de monumentalul roman Temă pentru acasă de Nicolae Dabija, „o capodoperă a prozei româneşti din toate timpurile“, cu care, în sfîrşit, literatura română va lua mult-visatul Premiu Nobel? Cartea lui Dabija este citită cu religiozitate în şcolile din Basarabia. În Literatura şi Arta – ziar condus chiar de autorul romanului –, au apărut săptămîni la rînd grupaje de elogii sub genericul „Republica citeşte o carte“ (sic!). 

Dincolo de aceste penibile secvenţe de „folclor local“, trebuie să spun că puţine titluri de autori basarabeni sînt prezente pe rafturile librăriilor româneşti, iar editurile din România au devenit mult mai parcimonioase cu scriitorii de la Chişinău. În lipsa unui sistem de „vase comunicante“, România/Basarabia, cultura din Moldova de Est va rămîne, în ochii consumatorilor de literatură români, o entitate „impură“, exotică, marcată exclusiv de influenţe ruseşti. Mie personal îmi repugnă diferenţa, căutată cu orice preţ, la care recurg unii scriitori mai tineri dintre Prut şi Nistru. Aceştia îşi cultivă „basarabenitatea“, apelînd adesea la un limbaj rebarbativ, la un argou împănat cu rusisme, doar pentru a şoca, a ieşi în evidenţă. Mi se pare un drum înfundat, care şi-a epuizat deja potenţialul de noutate. Din punct de vedere estetic, e o „marfă“ foarte îndoielnică. Pe de altă parte, o literatură mare, viguroasă – aşa cum se vrea literatura română – ar trebui să asimileze, să „topească“ şi asemenea „aluviuni“. Îşi au şi ele locul într-un metabolism estetic din care aşteptăm să iasă nişte opere de rezistenţă.

Cred că ar trebui căutate căi pentru a spori prezenţa creatorilor basarabeni pe piaţa românească şi pentru atragerea lor în strategii de promovare a culturii române în lume. Doar aşa putem spera să lichidăm decalajele de cunoaştere care persistă.

Vasile Gârneţ
(n. 1958) este scriitor şi director al revistei Contrafort. Cea mai recentă carte publicată: volumul de publicistică Interviu la "Contrafort", Cartier, 2011. Mai multe pe www.contrafort.md/vasilegarnet

a consemnat Marius CHIVU

Citiţi aici recenzia volumului Interviu la "Contrafort".