Există doar traduceri mai grele și mai puțin grele
Ca o formulă de realizare acestui dosar, am ales să le adresăm traducătorilor de literatură română trei întrebări standard, de fapt trei teme de dialog, și fiecare să răspundă într-un mod cît mai nuanțat și personal, în limba română, desigur.
1) De ce traduceți literatura română? Cum v-ați apropiat, de fapt, de limba română?
2) Care au fost cea mai dificilă traducere și cea de care v-ați atașat cel mai mult?
3) Ce se întîmplă cu cărțile, după ce au fost traduse, în țările dvs. de origine și cum este receptată literatura română?
Am obținut astfel un colaj de texte, una dintre mizele dosarului fiind cea de a oferi publicului o imagine cît mai completă a traducerilor din literatura română contemporană sau nu. (Adina Popescu)
1) Am participat în ultimii doi ani la un proiect deosebit, care se cheamă CELA, adică: Connecting Emerging Literary Artists (www.cela-europe.com). Scopul proiectului este să combine tineri scriitori care se exprimă în cinci limbi diferite cu tineri traducători. Limbile erau neerlandeză (Olanda și Flandra), spaniolă, portugheză, italiană și română. Amănuntele le găsiți pe site-ul CELA. Ceea ce vreau să spun este că pentru combinația română-neerlandeză nu s-a găsit nici un tînăr traducător, așa că a participat – cu drag, de altfel – subsemnatul, care are deja peste 30 de cărți traduse din limba română la catastif și nu putea fi considerat emerging literary translator, de aceea a fost desemnat ca emerged literary translator. Interesant este că nimeni nu i-a întrebat pe traducătorii din celelalte limbi ce anume îi determinase să studieze limba respectivă, în timp ce eu a trebuit să răspund de multe mii de ori la întrebarea de ce, din toate limbile lumii, am ales să studiez tocmai limba română. Îmi dau seama că am rămas un caz prea rar. În ciuda integrării europene, România rămîne totuși o țară oarecum exotică, altfel nu s-ar pune mereu această întrebare. În cazul meu, este o poveste mai complicată care face parte integrantă din Autobiografia mea românească, la care scriu de zor și pe care sper să o închei în cîteva luni.
Am început să traduc din literatura română deja în anii studenției din dorința de a împărți cu alții aspectele unei culturi interesante pe care le învățam și le descopeream. Mi-a plăcut literatura română și îmi place să traduc. Este adevărat că ambițiile mele cu privire la literele românești depășesc cu prisosință dorințele și posibilitățile întregii lumi editoriale din Olanda, dar totuși mai reușim, eu și colegul meu Jan Mysjkin, să plasăm cîte o carte la vreo editură din spațiul neerlandofon.
2) Adevărul este că nu există nici o traducere ușoară, pentru că orice carte prezintă greutățile sale proprii; există doar traduceri mai grele și mai puțin grele. Însă viața are prostul obicei să te pună în fața unor provocări pe care ai fi vrut să le eviți, dar pe care uneori ești obligat să le înfrunți. Ca să vă dau un exemplu, eu, unul, am încercat să-l evit pe Creangă. Limbajul său atît de colorat, specific și legat de acea parte a lumii mi s-a părut imposibil de transpus în limba neerlandeză. Cînd am alcătuit o antologie de proză scurtă românească, m-am confruntat cu această dilemă: îl selectez și pe Creangă sau nu? Am considerat că nu putea lipsi, dar mă descurc foarte greu cu moldovenismele lui, pentru că am crescut la Amsterdam și nu mă descurc nici cu dialectele olandeze. (Și atunci nici nu-mi mai pun problema cum sună Ionică cel prost vorbind un dialect din Limburg sau Groningen…) Din acest motiv, am optat pentru „Povestea poveștilor“, considerînd că, chiar dacă traducerea nu are cum să se apropie de farmecul originalului, rămîne totuși atîta haz în acea povestire scabroasă, încît îl poate convinge pe cititorul olandez. Și cred că l-a convins. Dar n-am scăpat. Cîțiva ani mai tîrziu, o fundație din Belgia m-a rugat să traduc „Povestea lui Harap-Alb“. Nu m-am dat înapoi și am acceptat, folosind un limbaj oarecum „țărănesc“ și ușor arhaizant. Din fericire, reacțiile la versiunea mea au fost destul de pozitive. Aflînd că Jan Mysjkin, colegul meu, tradusese mai multe din basmele lui Creangă, am reușit chiar să publicăm un mic volum Blanke-Moor en andere sprookjes (Harap-Alb și alte basme).
Isprava cea mai recentă cu care mă laud, dacă vine vorba de texte greu sau imposibil de tradus, este traducerea în limba neerlandeză a Crailor de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale. Cîtă nebunie să te apuci de-o carte al cărei titlu este deja intraductibil! Vedeți diferența între titlurile celor trei versiuni englezești ale cărții („Gallants of the Old Court“, „The Old Court Libertines“, „Rakes of the Old Court“) și titlul traducerii în limba franceză („Seigneurs du Vieux-Castel“). Craii sînt cuconi sau craidoni? Traducerea ne obligă să alegem. M-a amuzat faptul că traducătorul celei mai recente versiuni în limba engleză, Sean Cotter, a mărturisit că tocmai intraductibilitatea romanului lui Mateiu l-a atras spre traducerea lui (pen.org/on-translating-ma-tieu-caragiale). Poate că același virus m a afectat și pe mine. Oricum, recunosc că de cînd am tradus toate cele trei volume din Orbitor, al lui Mircea Cărtărescu, nu prea mă mai sperie nimic. Ba, totuși, nu mă ating de Eminescu. Care a fost tradus, onorabil, în neerlandeză de alții, dar parcă lipsește totuși geniul eminescian care este, cred, chiar intraductibil. Limbajul său, aparent simplu, limba română în forma ei cea mai neaoșă, se transpune, cred, și mai greu într-o limbă germanică. Astfel, Eminescu rămîne cadoul pe care noi, străinii, îl primim pentru efortul de a învăța limba română, un cadou pe care nu-l putem împărți cu nimeni.
3) În general, traducerile din română nu sparg piața, dar nici nu mă pot plînge că sînt trecute cu vederea. Het boek der fluisteringen, romanul minunat Cartea șoaptelor al lui Varujan Vosganian, a avut trei ediții și multe cronici pozitive, ultima mea traducere apărută, Sinds tweeduizend jaar (De două mii de ani) de Mihail Sebastian, a fost selecționată pentru programul Schwob al Fundației de Litere din Olanda (schowb.nl), un program prin care sînt sprijinite traducerile unor cărți clasice „uitate“. În cadrul aceluiași program va apărea în 2019 și Craii de Curtea-Veche, la care m-am referit anterior. Sînt foarte mîndru de faptul că în anul 2019 mi s-a acordat premiul Martinus Nijhoff pentru traducere, cel mai mare premiu olandez pentru traducere literară. În raportul său, juriul a subliniat că primesc acest premiu pentru eforturile mele de a promova literatura română în Olanda în general, dar în mod deosebit pentru traducerea trilogiei Orbitor de Mircea Cărtărescu, care a fost de altfel invitatul special al Fundației Culturale Prințul Bernhard la decernare. Acest important premiu nu este doar un semn de apreciere pentru mine, ci și pentru literatura română. Dacă literatura română n ar fi fost la un nivel ridicat, nici traducătorul ei n-ar fi fost lăudat pentru traducerea și promovarea ei.
Jan Willem Bos este traducător în limba neerlandeză.
Foto: Fredrik Rubensson, flickr
