Există copilărie fără fotbal?

Publicat în Dilema Veche nr. 335 din 15-21 iulie 2010
Există copilărie fără fotbal? jpeg

Am adresat întrebarea din titlu cîtorva scriitori din generaţii diferite.  

Matei FLORIAN 

Aşa, din ce-mi amintesc eu, Tom Sawyer n-a jucat prea mult fotbal la viaţa lui. Rahan aproape sigur n-a jucat şi nici pe Nică a lui Ştefan a Petrii nu l-am auzit să sufle o vorbă despre asta. Bine, bănuiala mea e că pe Nică nu prea îl lăsa Ştefan a Petrii să se joace, de cînd cu povestea aia cu caprele Irinucăi, aşa că hai să zic că nu se pune. Rahan nu se pune nici el, că n-a avut cine ştie ce copilărie, aşa că nu rămîne decît Tom Sawyer. Partea proastă cu Tom Sawyer e că n-a văzut blocurile în viaţa lui şi nici n-a prins anii ’80 în România. Deci, pe cuvîntul meu, din toate blocurile pe la care am fost în anii ’80 în România – D13, D14, C37, C38 – nu era nimeni, dar nimeni, nimeni, nimeni să nu joace fotbal. Poate doar Gheţaru, dar şi pe el îl puneam portar. Şi cred că asta înseamnă că, atunci cînd închizi ochii ca să te culci de tot, tot pe tine o să te vezi, cu mingea la picior, scăpînd singur-singurel spre Wartburg-ul lui Florea, ca să tragi puţin, milimetric chiar, peste.  

Dragoş GHIŢULETE 

Există viaţă după fotbal? Iată întrebarea la care am încercat să răspund cînd eram mic. Orgoliile nemăsurate, cine face echipa, cine pe cine are în graţii atunci cînd îşi alege primul jucător şi îi face semn să treacă în spatele căpitanului. Acesta, umil, dar cu zîmbetul în colţul gurii, se aşeza spăşit dar mîndru de noua postură. Eram cel mai mic de la bloc; acum foştii căpitani de echipă sînt fie plecaţi demult din ţară, fie, am aflat de curînd, înfundă puşcăria. Violenţa de-acolo, din cartierul de lîngă pădurea Trivale din Piteşti, mocnea în adolescenţii care se luau la bătaie la fiecare meci. Apoi, cei care pierdeau plăteau sucul sau, după caz, berea. Era un travaliu să joci pe teren, era o umilinţă să stai pe bară şi să te uiţi. Eu aveam loc în echipă doar dacă trebuia să completez numărul. Cum jucam rar, nu făceam faţă cerinţelor. Fie că stăteam în poartă – era cea mai frecventă postură – fie că alergam haotic pe teren, durii găseau întotdeauna de cuviinţă să urle. Răzbunarea mea – iarna. Pe un deal din apropierea blocului, dădeam sfaturi la cei care mai deunăzi urlau la mine. Cu schiurile Topaz eram pentru cîteva clipe idolul lor. Nu înţelegeau cum de puteam să fac curbe la stînga şi la dreapta, cum de reuşesc să stau mai mult de zece secunde pe scîndurile alea care muşcau din zăpadă. Cum nu reuşeau, se enervau, se consolau că, odată topită zăpada, se pot întoarce la miuţa lor cu porţi făcute din pietre, cu minge de 35 de lei sau, mai rar, minge de 300 de lei. Posesia unei astfel de bijuterii îţi asigura locul în echipă. Există copilărie fără fotbal? Nu ştiu. Ştiu însă că există copilărie în afara fotbalului.  

Florin LĂZĂRESCU 

Normal că se poate şi fără fotbal, dar e ca şi cum ai fi fost orfan – nu tu mamă, nu tu tată, zero familie. Zero preocupare care te formează, cu adevărat, ca om (că doar n-o face asta săritul corzii, ala-bala-portocala, cîntatul la pian, mersul la biserică sau mai ştiu eu ce chestie plicticoasă). Pe scurt, zero Dumnezeu! Cîmpurile alea – cu balegă de vaci, cu înseşi vacile, cu ciulini şi smocuri de iarbă verde, cu „bările“ porţii marcate de bolovani, ghiozdane sau papuci (jucam desculţ, cel mult în ciorapi, ca să nu stric minunăţie de tenişi), cu prietenii şi duşmanii care-ţi dădeau laolaltă la gioale, cu out la linia orizontului – rămîn în memoria mea ca nişte spaţii sacre, în care nu de puţine ori a coborît bunul Dumnezeu în persoană, ajutîndu-mă să dau pase cu călcîiul, să-i driblez spectaculos pe ăia mai mari, başca vacile apărute în cale, să nu-mi rup gîtul, să nu-mi crape inima de alergătură, să nimeresc milimetric pe sub bara imaginară de deasupra fraierului de numai un metru şi ceva care stătea în poartă şi să dau gol.  

Cosmin MANOLACHE 

Întîi a fost Rapidul. Rapid Mizil. Tata a fost junior la ei, de pe urma încercărilor lui îmi rămăseseră nişte jambiere decolorate. S-ar putea spune că am descoperit Rapidul din Mizil cînd fotbalul de la noi trăgea să moară. Abia mijiseră anii ’80 şi ciurdine de copii se cărau din Teilor şi din celelalte mahalale pînă la stadionul Tineretului pentru marele meci Rapid Mizil – Tanzania. Habar n-aveam că jucam împotriva unor studenţi tanzanieni de la Institutul de Petrol şi Gaze din Ploieşti — de curînd am pus mîna pe o poză de la sfîrşitul acelui meci. M-am lăsat dus de şuvoi, dar ce-am reţinut eu de-atunci a fost tabela de marcaj. Acolo scria limpede RAPID MIZIL. Şi peisajul cu şirurile de plopi. Nu s-a mai scurs mult timp, şi pe la noi au mai trecut un Dobrin în echipa Tîrgoviştei, un Iordănescu cu o Stea lipsită de strălucire, iar eu continuam să bezmeticesc pe sub tribune în căutarea chiştoacelor. Eram şi nu eram acolo. Ca toţi copiii. Din cînd în cînd, tata mă chema să-mi arate numerele vedetelor, însă fără succes. Cam atunci Rapid Mizil a răposat pe fundul de sac al fotbalului românesc, după ce prin anii ’60 avusese cîteva sezoane onorabile în C, pe cînd C-ul avea doar patru serii a cîte 14 echipe. A fost o vreme cînd nu stăteam rău. Abia cînd au apărut ASA şi Steaua Mizil am început să ies de sub tribune şi să deschid ochii.  

Răzvan PETRESCU 

Din nefericire, există copilărie fără fotbal – fiul meu de 10 ani e dovada. Deşi m-am chinuit să-l fac să se extazieze în faţa modului unic în care vorbesc fotbaliştii sau scuipă pe gazon. La actualul Campionat Mondial l-am obligat să admire noul trend, scuipatul în stropitoare, care nu e doar mult mai atrăgător decît vechiul scuipat compact, în bilă, dar face parte din strategia echipelor; i l-am arătat pe Ronaldo, cît de expresiv a trimis o flegmă în direcţia unei camere de filmat, ce poate fi mai frumos. Copilului i-a venit să verse şi l-am cîrpit. L-am cîrpit şi-atunci cînd căsca de-i trosneau fălcile la un meci în care triumfa tactica în dauna spectacolului, i-am explicat că aşa e normal, fără spectacol, cînd miza e uriaşă, m-a întrebat care-i miza şi l-am pedepsit crîncen. Într-o ultimă încercare, pentru că ştiu că-i pragmatic, i-am spus că un fotbalist poate cîştiga în cîteva luni mai mult decît un deţinător al premiului Nobel. Nu m-a ascultat, citea Omul invizibil.  

Cristian TEODORESCU 

O fi existînd şi copilărie din asta, dar n-are suflu epic şi nici zvîc. Fără fotbal, educaţiei de maidan îi lipseşte miezul. E ca şi cum te-ai duce la şcoală şi nu te-ar învăţa nimeni alfabetul. Iar cine nu absolvă la zi cursurile maidanului nu gustă niciodată adevărata poezie a vieţii. Pe maidan iei primele lecţii practice de solidaritate şi, între două meciuri de fotbal, afli de la băieţii mai mari tot ceea ce acasă ţi se explică lacunar sau deloc – fiindcă n-ai vîrsta corespunzătoare. Seara, după ce se termină ultima partidă, ţi se spune – dar să nu mai zici la nimeni! – cine e cea mai frumoasă fată din cartier şi cu cine se plimbă ea. Şi asta începe să-ţi atragă şi ţie altfel atenţia asupra fetelor, dar şi asupra ta. Începi să-ţi doreşti să fii ca nu ştiu cine, căruia îi iei numele în folosinţă– mie îmi plăceau doi portari: Voinescu şi Gilmar – şi care devine chipul cioplit ambulant la care te închini în secret.  

Lucian Dan TEODOROVICI 

A fost o vreme în care mă uimeam dinaintea copiilor neinteresaţi de fotbal. Pînă la urmă, îmi spuneam, cum altfel să-ţi porţi „războaiele“? Cum altfel îţi înfrîngi „inamicul“, fie el prieten sau neprieten, decît făcîndu-i în ciudă atunci cînd echipa lui preferată pierde, cînd un generic Cămătaru, cu care ţii tu, cîştigă titlul de golgheter înaintea unui generic Piţurcă, cu care ţine el? Cel puţin aşa mi-am dus eu războaiele copilăriei – şi, chiar dacă au existat şi înfrîngeri, ţin minte pînă azi doar gustul dulce al victoriilor. Lucrurile nu prea mai stau aşa. Băieţii mei, de exemplu, ţin cu avatarul propriu din World of Warcraft. Fotbalul a fost întotdeauna un surogat al luptelor. Acum există altele, mult mai „realiste“, pe computer. Prea puţin le pasă lor că Andrei Cristea marchează, în timp ce Bogdan Stancu ratează cu poarta goală, iar eu urlu de bucurie în cealaltă cameră. Am ajuns la unica speranţă că, în curînd, vor intra-n adolescenţă şi-i voi cointeresa pe linia cancanului. Asta dacă am noroc ca şi peste doi-trei ani vreun Adrian Cristea să mai fie atras de vreo „blondă a lui Bote“, cu care să ţină prima pagină a ziarelor de gen...  

Călin TORSAN 

Lui Vali nu îi plăcea fotbalul. Dacă-i puneai o minge în faţă, cred că ar fi fost în stare să muşte din ea. Ca din măr. Ar fi confundat-o cu un fruct. Era gras, avea picioarele în X şi prefera compania fetelor. Se înghesuia cu ele prin bănci, tăifăsuind şi fredonînd hiturile momentului. Avea o atitudine adipoasă, neştiind să facă diferenţa dintre un campionat mondial şi unul european. A ajuns homosexual. Gras şi el, Dănuţ alerga după beşă oricînd i se dădea ocazia. Era rapidist înfocat, aşa cum fusese şi ta-su. Citea Sportul şi îşi decupa cu grijă fotografiile jucătorilor preferaţi. După care le lipea într-un caiet de dictando. Acum este poştaş. Şi, poate, tot rapidist. În anii ăia, de-a lungul cărora am fost colegi, jocul ăsta reprezenta totul. Mingile de optişpe şi cele de treişcinci, ceva mai grele, ţineau locul acelora de piele, cele pe care le-am fi dorit, de fapt, să ne provoace picioarele. Jucam fotbal oriunde şi oricum: cu biluţe din sticlă, unele completînd inventarul unui joc chinezesc, direct pe pervazurile din ciment ale ferestrelor de pe coridoarele şcolii; cu monede, iar în cazul ăsta terenul era chiar furnirul lucios, al catedrei; cu o gumă de şters sau cu o castană sustrasă planului economic, în curtea interioară, printre fete care încercau să se plimbe şi încurcaţi de privirile întunecate ale profesorilor. Muie Steaua!  

anchetă realizată de Marius CHIVU

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.