Exerciţiu de nostalgie

Victor SCORADEŢ
Publicat în Dilema Veche nr. 345 din 23 - 29 septembrie 2010
Exerciţiu de nostalgie jpeg

Sînt cîţiva ani buni de cînd teatrul aproape că a încetat să mă mai intereseze. În aceste condiţii, era un gest firesc ca, atunci cînd am luat act de asta, să renunţ şi la cronica dramatică. Ce rost are să mai comentezi spectacole care nu te satisfac, din aceleaşi motive din care nu te-au mişcat nici precedentele 100 de montări văzute? O provocare s-ar fi găsit, totuşi: cum să scrii mai departe fără să te repeţi? Un timp, rigorile unui astfel de exerciţiu stilistic m-ar fi putut motiva. Numai că, pînă şi pentru asta, o condiţie obligatorie ar fi continuat să fie vizionarea spectacolelor. Ei bine, aici am clacat. Iar desfiinţarea LAI-ului – locul în care textele mele, mai mult sau mai puţin săptămînale, se simţeau în largul lor – nu putea să fie decît un semn al Destinului: era sacrificat un excelent supliment cultural, numai ca să înţeleg eu că e cazul să mă opresc! 

Fireşte că mi-am făcut procese de conştiinţă. În astfel de situaţii, cauzele – se ştie – s-ar cuveni a fi căutate mai întîi în interioarele proprii. Unde dispăruse nerăbdarea cu care aşteptam ieşirea unei noi premiere? Dar emoţia cu care călcam în sala de teatru – ba nu, chiar în foaier? De ce începuse să mi se pară mai interesant, mai incitant, mai plăcut orice alt mod de a-mi petrece timpul pe care ar fi trebuit să-l dedic teatrului? Mai întîi, am crezut că e vorba de un moment de uzură – firească, după un deceniu şi jumătate de cronică; şi, nădăjduiam, pasageră. Negreşit, pasiunea avea să triumfe. Că doar pasiunea fusese aceea care-mi gîtuia vocea, de îndată ce mă aşezam pe locul meu – fie că urma să văd un spectacol montat de un regizor mare ori de un debutant, fie că şedeam în fotoliul comod al unei loji ori pe taburetul scîlciat al unui bar în care se consumau şi spectacole de teatru… 

Trecerea timpului nu avea să înlăture apatia pe care o pusesem pe seama uzurii. În plus, am mai văzut touşi din cînd în cînd spectacole – unele, excelente –, care nu mi-au resuscitat însă apetitul de a consuma teatru altfel decît ocazional. Prin urmare, am continuat demersul (auto)explorator, cu speranţa că e cu neputinţă să nu dau de sursa problemei, de cauze. Şi, pentru a nu scăpa din vedere nici o o explicaţie, oricît ar fi fost ea de neplăcută, de brutală, am făcut efortul de a mă furişa o vreme în tabăra nostalgicilor. Oare nu e cumva un sîmbure de adevăr în concepţia nostalgismului (prefer acest termen, care compromite în mai mică măsură nostalgia propriu-zisă), cum că era mai bine înainte – cel puţin în ceea ce priveşte teatrul? 

Mai discretă la modul explicit, părerea aceasta animă în continuare „concepţia despre lumea şi viaţă“ (cel puţin, despre lumea şi viaţa teatrală) a multora dintre consumatorii, comentatorii şi, mai ales, directorii de teatru. Argumentele forte (dincolo de siguranţa subvenţiei şi a „locului de muncă“ – contrabalansate, într-o oarecare măsură, de intruziunile cenzurii; dar, dragă, chiar şi printre ăia se mai găseau oameni de înţeles, nu-i aşa…) sînt 1) caracterul de eveniment al multora dintre spectacolele vremii cu asaltul aferent al publicului şi 2) anvergura multora dintre personalităţile actoriceşti ale vremii. Cu alte cuvinte, cum îmi spunea, nu de mult, un şofer de taxi al cărui apetit teatral fusese deschis şi consolidat de distribuitorii de bilete de întreprindere: „Păi, se mai nasc, azi, actori ca Toma Caragiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Dem Rădulescu, Ştefan Iordache?“. 

Aşa că mi-am luat avînt şi am făcut un salt în timp, evocîndu-mi, pe cît posibil, spectacolele mari de altădată. Şi am dat, într-adevăr, peste cîteva fără cusur. Altele, însă, au început acum, peste decenii, să-şi arate defectele. Unele – flagrante chiar. Cum de nu le văzusem atunci? Dar cine, dintre spectatorii de atunci, le remarcase? Copleşitoare, emoţia mesajului subversiv eclipsase orice neajuns, de la erori de construcţie, ritm, pînă la stridenţe de joc, neputinţe legate de dicţie şi cîte altele. Una din culmile ironiei: imperativul, propagat de ideologia de atunci, al primatului mesajului în artă îşi afla ecoul autentic tocmai în acele producţii ce încercau, oricît de aluziv, discret, fragmentar, să demaşte tarele sistemului. Sigur, nu era mesajul dorit de partid, dimpotrivă! Numai că cel care se impunea autoritar era, desigur, mesajul. Şi încă în asemenea măsură, încît punea în umbră orice neîmplinire ţinînd de estetică, meşteşug… În asta stătea, în fapt, puterea teatrului de atunci. 

Astăzi, teatrul se vede privat de ceea ce fusese un privilegiu fundamental: acela de a fi unicul furnizor al unui articol vital. Un gest mărunt, o intonaţie aluzivă, o grimasă ne răzbunau pentru toate umilinţele şi privaţiunile diurne şi ne dădeau iluzia colectivă a libertăţii. Acum, această nevoie e satisfăcută – cu asupră de măsură chiar – pentru cei mai mulţi. Au apărut însă multe altele, mai subtile, mai greu de sesizat, mai… „mici“, dacă e să le comparăm cu privarea de libertate; dar, într-un fel, mai reale. Pentru a deveni din nou necesar, vital, teatrul ar trebui să-şi rafineze instrumentarul, să sesizeze noile necesităţi, noile traume şi să reacţioneze pe măsură. Lucru pe care îl fac, de altfel, o serie de regizori tineri, chiar şi cîţiva autori de piese. Numai că ei se izbesc de un sistem încremenit, pare-se, în inerţie şi uluială. Un sistem ai cărui promotori, fără să-şi fi schimbat cîtuşi de puţin mentalitatea şi Weltanschauung-ul, nu înţeleg de ce teatrul nu mai e ce-a fost – cînd ei fac în continuare exact ce făceau înainte. Şi, dacă cineva ar încerca să le explice că ceva s-a schimbat totuşi în jurul lor (lumea?!?), ne putem imagina un ridicat din umeri, un surîs superior şi fudul: mofturi, monşer! 

Cît despre numele mari, de monumentele scenei noastre – am fost de multe ori tentat să încerc să adaug, pe lista începută de şoferul de taxi, nume din generaţiile de după 1989. Actori şi actriţe al căror talent nu mi se pare cu nimic mai prejos decît al maeştrilor evocaţi. Şi asta, cu toate că au absolvit şcoli incomparabil mai proaste decît aceia. Doar că cei mai mulţi nu au loc în teatrele de stat. Iar teatrele independente nu beneficiază de o strategie de susţinere care să le permită să funcţioneze cît de cît normal, cît de cît regulat. Cît despre aceia care au reuşit să intre în sistem – ei bine, mulţi dintre ei se lasă înghiţiţi de un teatru vetust, leşinat, inert, iar talentul lor eşuează undeva în… trecut. 

Există şi actori care au avut norocul de a se afirma, de a nu-şi altera talentul şi personalitatea. Dar, într-un teatru care nu mai este decît un mijloc de petrecere a timpului liber, printre multe altele, şi nicidecum o necesitate, ei beneficiază de o vizibilitate incomparabil mai redusă decît colegii lor de altădată. Pentru ei, şansa de a fi cunoscuţi a rămas aproape în exclusivitate filmul. Numai că, acolo, ajung să se vadă eclipsaţi de celebritatea unor îndoielnice vedete media, pe care goana după audienţă a producătorilor le-a transformat în staruri. 

Cam acestea ar fi concluziile micului meu exerciţiu de nostalgie. Dar oare se pot ele numi concluzii? Poate că e momentul unui exerciţiu de fermitate. Aşadar, era mai bine înainte, au ba? Mai exact – ca să restrîngem aria speculaţiilor digresive ale celui încolţit să răspundă – era mai bun teatrul înainte de 1989? Da sau nu?!? 

Mda. Mi-e dor de un teatru care să mă mişte, care să mă oblige să aflu lucruri importante despre mine şi viaţa mea şi lumea în care trăiesc şi… Mi-e dor şi de fervoarea specifică lumii teatrale de atunci, de aura pe care o vedeam pe fruntea actorilor, a regizorilor – a artiştilor. Dar mi-e dor şi de o lume normală, în care teatrul să-şi cucerească în mod firesc toate aceste privilegii.

Victor Scoradeţ este critic de teatru şi regizor.

Foto: Alex Maftei

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Scene horror în centrul Londrei. Mai mulți cai plini de sânge și-au aruncat călăreții și au lovit mașini și oameni VIDEO
Cinci cai ai Household Cavalry au rămas liberi în centrul Londrei după ce și-au aruncat călăreții militari în timpul exercițiului de miercuri dimineață, potrivit Daily Mail Online.
image
8 obiceiuri care te fac să îmbătrânești mai repede. Ai putea trăi cu 20 de ani mai mult
Experții în longevitate avertizează asupra comportamentelor care provoacă „daune celulare”. Chiar dacă nu putem încetini timpul, îi putem încetini efectele asupra noastră, potrivit experților. Cheia este să facem alegeri mai sănătoase și să ne dezicem de câteva obiceiuri.
image
Amănuntul care l-a scăpat de nouă ani de puşcărie pe un şofer fără permis, care a ucis trei femei
Un şofer iresponsabil, care a comis un grav accident rutier în apropiere de oraşul Târgu Neamţ, a fost aspru condamnat în primă instanţă, dar magistraţii de la instanţa superioară au decis altceva.

HIstoria.ro

image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.
image
Măcelul din Lupeni. Cea mai sângeroasă grevă a minerilor din Valea Jiului
Greva minerilor din 1929 a rămas în istoria României ca unul dintre cele mai sângeroase conflicte de muncă din ultimul secol. Peste 20 de oameni au murit răpuşi de gloanţele militarilor chemaţi să îi împrăştie pe protestatari, iar alte peste 150 de persoane au fost rănite în confruntări.
image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.