Au trecut deja 30 de ani de la Revoluție și noi încă nu ne-am lămurit. De fapt, pentru cei care vor cu adevărat să știe, lucrurile sînt destul de clare, în măsura în care poveștile de o asemenea natură precum o revoluție pot fi clare. Ce persistă încă e intoxicarea, ceața împrăștiată în continuare, atît intenționat, cît și din prostie. Dincolo de asta totuși, lucrurile ar trebui să se vadă. Orice om rațional știe că, în decembrie 1989, destinul României s-a schimbat radical. Astăzi trăim cu totul altfel decît trăiam înainte de 1989, chiar dacă avem în continuare nenumărate necazuri și nemulțumiri. Schimbarea a fost sîngeroasă, singura de acest fel din toată Europa de Est în acel moment. Am văzut părinți ai unor tineri omorîți atunci spunînd astăzi că ai lor copii ar fi murit degeaba sau, mai rău, „ca proștii“. Suferința unor asemenea părinți e de respectat, sentimentele lor pot fi de înțeles. Alternativa mai înălțătoare ar fi însă ca acei copii să fie considerați eroi, așa cum de fapt și sînt. E un lucru pe care unii n-au putut sau n-au vrut să-l înțeleagă atunci, după cum sînt destui care nu pot sau nu vor să-l înțeleagă nici acum.

Meritele și eroismul doborîrii uneia dintre cele mai dure dictaturi din lume de după cel de-al Doilea Război Mondial au fost înecate într-o mulțime de scenarii și povești care, în cele din urmă, nu fac decît să creeze impresia că tocmai agenții acelui sistem represiv, plus cine știe ce forțe externe obscure, ar fi răsturnat regimul de atunci. Păi, asta ar fi fost probabil și teoria lui Ceaușescu însuși. A nu se înțelege că acele forțe obscure n-au fost și ele pe acolo sau că drumul spre libertate, civilizație și prosperitate, de după Revoluție, n-ar fi fost îngreunat de mulțimea de foști comuniști și securiști care s-au aflat ulterior în structurile Puterii. Dar asta nu ar trebui să umbrească nici eroismul și nici să ne ducă la concluzia că n-ar fi fost o revoluție. E ceea ce observa acum 20 de ani filozoful maghiar Gáspár Miklós Tamás, într-un celebru text intitulat Scrisoare către prietenii mei români: „Ați convins o lume întreagă că revoluția, de fapt, nici n-a avut loc, că a fost vorba de o scamatorie, de un miraj, de o halucinație, de o înșelătorie, de o jonglerie, reușind ca prin tertipurile poetice ale mitologizării negative să escamotați cea mai mare faptă istorică a poporului român, numai pentru faptul că, la fel ca în toate revoluțiile, a existat prea multă fanfaronadă, exagerare, pălăvrăgeală, prea mult haos“. 

Și, într-adevăr, așa sînt mai toate revoluțiile. Dar pentru cei sensibili la lucruri mai palpabile, ar fi de constatat că, din 1989 și pînă astăzi, PIB-ul României a crescut de șase ori. De asemenea, conform unui calcul al celor de la Camera de Comerț Româno-Americană, dacă în 1989 salariul mediu zilnic al unui român echivala cu prețul unui pachet de țigări Kent (care oricum nu se găsea), în 2019, dintr-un salariu mediu se pot cumpăra zece asemenea pachete pe zi (nu că ar fi bine să fie dați banii pe țigări).

În fine, în 1989 a fost o revoluție. Problema e ce facem noi din ea.

Ilustrație de ION BARBU