Războaiele sînt, chiar mai des decît se crede, evenimente fondatoare, practic formatoare pe „durată lungă“ de făgașe de evoluție istorică distincte și radical deosebite de cele precedente. Formatarea istorică are loc deopotrivă pe planul evoluției fenomenului război, dar și în viața națiunilor sau chiar a lumii.

Războiul de 6 zile, desfășurat între 5 și 10 iunie 1967, a fost studiat amănunțit, iar documente pertinente referitoare la contextul internațional și acțiunile diplomatice sau militare ale beligeranților continuă să fie puse la dispoziția cercetării, din tainițele arhivelor. Chiar în aceste zile, arhivele israeliene au pus la îndemîna cercetătorilor un mare număr de documente referitoare la săptămînile de dinaintea declanșării războiului (cunoscute sub numele de „perioada de așteptare“, cînd statele arabe aliate au luat măsuri care făceau războiul iminent, precum blocarea circulației navale în golful Aqaba, pentru Israel, și solicitarea retragerii forțelor ONU de pe linia de despărțire), dar și din timpul și de după sfîrșitul operațiunilor militare. Cele mai multe din aceste documente sînt în limba ebraică, puține în limba engleză, dar cercetarea lor cu siguranță că va fi utilă în viitoarele întreprinderi științifice de reconstituire a ceea ce s-a întîmplat atunci. Atrag atenția – cel puțin așa lasă să se înțeleagă rezumatul dosarelor desecretizate – numeroasele documente care evidențiază că, în „perioada de așteptare“, pe plan internațional s-au întreprins demersuri pentru evitarea războiului, inclusiv de către guvernul britanic pe lîngă liderul Egiptului, Gamal Nasser. De asemenea, există acte referitoare la convorbiri ale oficialilor israelieni la Paris vizînd embargoul pe livrarea de arme. Tot atît de interesante promit să fie documentele care relatează activitatea diplomatică desfășurată de Israel pentru a cunoaște atitudinea față de evoluția crizei premergătoare războiului, în cele mai diferite state ale lumii, dar și interesul marcat pentru starea de spirit a comunităților evreiești dispersate global, atît din „perioada de așteptare“, cît și din lunile următoare. Menționez, în acest context, referirile frecvente la afluirea voluntarilor din statele occidentale către Israel, pentru a lupta în războiul care nu putea întîrzia mult, dar și eforturile politice interne de la Tel Aviv, pentru a forma un guvern de uniune națională în „perioada de așteptare“. În legătură cu eliberarea Ierusalimului de Est la sfîrşitul Războiului de 6 zile, printr-o acțiune fulgerătoare rămasă celebră, se cuvine observat că a existat încercarea de a declara întregul oraș ca fiind open city, ceea ce nu s-a putut realiza, dar și preocuparea constantă pentru statutul locurilor sfinte de aici, poziția Vaticanului și a Papei fiind atent urmărită și avută în vedere.

„Perioada de așteptare“ a luat sfîrșit printr-un atac preventiv al Israelului, care în șase zile a reușit să înfrîngă forțele celor trei state arabe aliate (Egipt, Siria și Iordania), să elibereze Ierusalimul de Est și să ocupe o parte însemnată din teritoriul inamic. Încetarea focului, care a avut loc în urma intervenției rapide a comunității internaționale (să nu uităm că ne aflam în epoca unei acerbe competiții între cei doi poli ai perioadei Războiului Rece, SUA și URSS!), avea să fie urmată de decenii de eforturi politice aplicate pentru a înlătura consecințele acestui război. Pînă azi, însă, acestea au generat probleme ce nu au putut fi rezolvate integral. Ba chiar au mai avut loc și alte războaie identice, astfel încît planurile de pacificare a scenei volatile a Orientului Mijlociu includ și acum referiri la urmările acestui război, din iunie 1967. Trebuie, de altfel, menționat că unele analize istoriografice consideră acest război ca unul care a creat, prin consecințele lui, „Orientul Mijlociu modern“.

Războiul victorios al Israelului și salvarea statalității sale, refăcută în 1948, după două milenii, pe vechiul teritoriu, poate fi considerat un eveniment formator pe durată lungă, dat fiind faptul că ținta inamicului a fost tocmai suprimarea acestei statalități. Iar caracterul formator al acestui război se vede nu doar în cazul Israelului și, în general, în cazul poporului evreu, ci și pe plan sistemic. Pentru Israel, victoria obținută a însemnat afirmarea și consolidarea legitimității existenței sale, ceea ce, în regiunea extrem de sensibilă geopolitic a Orientului Mijlociu, unde interesele contradictorii ale actorilor locali și globali se interțes într-un ghem greu de descîlcit, este o performanță notabilă în plan istoric. Cum se știe, armata israeliană a obținut victoria în fața unui adversar mult superior numeric și în dotare cu armament, prin acțiuni surprinzătoare care au compensat toate asimetriile, inclusiv pe cea geografic-strategică – absența adîncimii strategice a teritoriului propriu fiind una dintre cele mai mari carențe ale apărării Israelului. Dar recuperarea Ierusalimului de Est la sfîrșitul războiului, ca răspuns la atacurile adverse materializate în tiruri de artilerie provocatoare asupra părții israeliene a orașului, a determinat mutații esențiale în psihologia națională israeliană și în diaspora evreiască din întreaga lume.

Cum se știe, după victoria împăratului roman Titus din anul 67 e.n., statul evreiesc a fost desființat, templul identitar al evreilor distrus, iar populația a fost dispersată în imperiu, mai ales pe teritoriile de azi ale Italiei și Spaniei. De două mii de ani, evreii de pretutindeni au inclus în identitatea proprie, oriunde s-au aflat, nostalgia capitalei pierdute și de neuitat, neîncetînd să-și exprime voința de reîntoarcere în căminul lor inițial. Abundă formulele tradiționale folosite de evrei în reuniuni sau în rugăciuni sau cu ocazia unor evenimente de zi cu zi, care cuprind explicit numele Ierusalimului, formulînd astfel un adevărat program existențial și identitar.

Studii recente arată că Războiul de 6 zile, cu episodul eliberării întregului Ierusalim, a determinat o mutație esențială în percepția națională evreiască asupra sensului evoluției sale istorice. Dacă pînă la acest eveniment, centralitatea vieții evreiești era socotită a fi în diaspora, cu invocarea permanentă, zi de zi, a Ierusalimului îndepărtat drept element de unitate locală a comunității, Războiul de 6 zile a produs o schimbare fundamentală. Neuitarea Ierusalimului, invocat vreme de milenii, este acum împlinită prin reîntoarcerea evreilor în patria originară, redobîndind așadar sensul primar, originar, nealterat, acum definitiv regăsit. Iată cum descrie Denis Charbit, un important analist francez de origine evreiască, această mutaţie esenţială: „...[s-a întărit]... sentimentul că, odată cu Războiul de 6 zile, anul 1967 a fost nu doar un reset salutar și decisiv pentru relațiile pînă atunci sporadice și lipsite de fervoare... [dintre Israel și diaspora evreiască]..., el fiind, se poate spune, apogeul acestor relații. Perioada zilelor de așteptare, războiul însuși precum și victoria militară fulger, teritorială și psihologică, au cristalizat o asemenea unitate afectivă și un asemenea elan de solidaritate spontană încît toate celelalte secvențe consumate de atunci încoace apar ca un regres, o cădere față de acest punct inițial înalt. Dincolo de efuziunea lirică a regăsirii, noua eră a fost marcată de revendicarea explicită adresată diasporei de a recunoaște centralitatea statului Israel în sînul lumii evreiești.“

Rezultatul esențial al războiului a fost redefinirea relațiilor dintre Israel și diaspora evreiască, în sensul că cele două ramuri ale poporului evreu au format, de acum înainte, un binom indestructibil de tip „centru (Israel) și periferie (diaspora)“, desigur fără ca „centrul“ să nege „periferia“. Dezbaterile asupra acestei noi relații apărute în urma unei transformări istorice profunde continuă și azi, îmbogățind deopotrivă dimensiunile sionismului, dar și istoria poporului evreu în ansamblu. Din această perspectivă a redefinirii esenței existențiale a poporului evreu și a rolului său în lume, Războiul de 6 zile apare ca o piatră de hotar, declanșator al unei reformatări istorice încă în curs de finisare.

Am menționat că evenimentul la care facem referire a avut un impact serios în ansamblul sistemului relațiilor internaționale. Inclusiv în politica externă a României, unde a determinat angajarea unei direcții de autonomizare a regimului comunist în cadrul lagărului sovietic. A fost pentru prima dată cînd Bucureștii au respins deschis semnarea unui document impus de Moscova, care cerea ruperea relațiilor diplomatice ale statelor comuniste cu Israelul. România a menținut relațiile diplomatice cu Tel Aviv, un gest de frondă fără precedent, semnificînd, vreme de mai bine de două decenii, asumarea unei linii politice care a făcut și face să curgă multă cerneală pentru a-i descifra resorturile și consecințele. La urma urmei, Războiul de 6 zile a formatat, pentru mai bine de două decenii, evoluția relațiilor internaționale ale României. 

Mihail E. Ionescu este general-maior în rezervă, profesor la SNSPA și director al Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară.