[...]

Explorînd casa, care continua să fie înconjurată de ape, găsi o Biblie în engleză. Pe ultimele pagini, neamul Guthrie își așternuse propria istorie. Erau de fel din Inverness, debarcaseră pe acest continent, fără îndoială ca lucrători cu ziua, pe la începutul veacului al XIX-lea și se amestecară cu indienii. Cronica înceta pe la o mie opt sute șaptezeci și ceva; pe atunci, nu mai știau să scrie. După cîteva generații doar, uitaseră engleza, iar spaniola, cînd îi cunoscu Espinosa, le dădea mult de furcă. Nu erau credincioși, dar în sîngele lor stăruiau, asemenea unor arme obscure, crîncenul fanatism al calvinismului deopotrivă cu superstițiile pampei. Espinosa le vorbi despre descoperirea lui și abia dacă îl ascultară.

Răsfoi cartea și degetele sale o deschiseră la începutul Evangheliei după Marcu. Pentru a exersa în materie de traducere și, poate, pentru a vedea dacă ei sînt în stare să priceapă, hotărî să le citească acest capitol îndată după încheierea mesei. Îl surprinse faptul că-l ascultau cu luare aminte și, apoi, cu un interes tăcut. Își spuse că prezența literelor de aur pe copertă îi dădea, probabil, mai multă autoritate. Au toate astea în sînge, se gîndi. Și își mai spuse că oamenii, de-a lungul vremii, au repetat întruna două istorii: aceea a unei corăbii ce caută pe apele mediteraneene o insulă iubită și aceea a unui Dumnezeu care se lasă răstignit pe Golgota. Își aminti orele de elocuțiune de la colegiul său, „Ramos Mejía”, și se ridică încet în picioare pentru a-și predica parabolele.

Cei trei Gutre înghițeau pe nerăsuflate sardelele și carnea friptă, pentru a nu întîrzia citirea Evangheliei.

O mieluță pe care fata o răsfăța și o împodobea cu o panglică albastră se răni într-o împrejmuire de sîrmă ghimpată. Ca să-i oprească sîngerarea, voiau să-i pună pînză de păianjen; Espinosa izbuti s-o vindece cu numai cîteva pastile. Recunoștința pe care această vindecare o deșteptă în ei îl uimi peste măsură. La început, nu avusese încredere în neamul Gutre și ascunsese într-unul din volume suma de două sute patruzeci de pesos pe care o avea la el; acum, lipsind stăpînul, el încerca să-i țină locul și dădea ordine timide, care erau îndată îndeplinite. Cei trei Gutre se țineau după el prin încăperi și pe verandă, ca într-un fel de rătăcire. Pe cînd citea, observă că adunau cu grijă firimiturile care-i căzuseră pe masă. Într-o seară îi surprinse vorbind despre el cu sfială și în cuvinte puține. Odată încheiată Evanghelia după Marcu, vru să citească una din celelalte trei; tatăl însă îl rugă să o repete pe cea dintîi, pe care o mai citise, ca s-o priceapă mai bine. Espinosa înțelesese că erau aidoma unor copii și că repetiția îi atrăgea mai degrabă decît variația și noutatea. Într-o noapte visă Potopul, fapt cu nimic surprinzător; loviturile de ciocan cu care se construia arca îl treziră din somn și se gîndi că erau, poate, tunete. Într-adevăr, ploaia care se domolise oarecum se dezlănțui din nou. Frigul era crîncen. Îi povestiră că furtuna dărîmase acoperișul șopronului cu scule și că aveau să i-l arate mai tîrziu, după ce așezau bîrnele la loc. Încetase de a mai fi pentru ei un străin, toți îl înconjurau cu grijă și aproape că îl răsfățau. Nici unuia dintre cei trei Gutre nu-i plăcea cafeaua, dar pentru el pregăteau întotdeauna o ceșcuță, pe care o îndulceau peste măsură.

Furtuna izbucni într-o marți. Joi noaptea îl deșteptă un ciocănit ușor în ușa camerei, pe care, pentru mai multă siguranță, o încuia întotdeauna. Se ridică și deschise: era fata. Nu izbuti s-o deslușească în beznă, dar, după pași, îți dădu seama că era desculță, iar mai apoi, în pat, că venise tocmai din odaia ei, goală. N-o îmbrățișă, nu-i spuse nici o vorbă; ea se întinse alături de el, tremurînd toată. Era întîia oară cînd cunoștea un bărbat. La plecare nu-l sărută; Espinosa își dădu seama că nici măcar n-o întrebase cum o cheamă. Împins de o rațiune intimă pe care nu încerca s-o lămurească, își jură că, întors la Buenos Aires, nu va povesti nimănui episodul.

Ziua următoare începu la fel ca toate celelalte, în afară doar de faptul că tatăl se apropie de Espinosa și-l întrebă dacă Iisus se lăsase ucis pentru a-i mîntui pe toți oamenii. Espinosa, care era liber-cugetător, dar se văzu silit să justifice fragmentele citite, îi răspunse:

– Da. Pentru a-i mîntui pe toți de iad.

Gutre îl întrebă:

– Ce este iadul?

– Un loc sub pămînt unde sufletele ard în flăcări.

– Și au fost mîntuiți și cei care au înfipt cuiele?

– Da, răspunse Espinosa, a cărui teologie era incertă.

Se temuse ca nu cumva vătaful să-i ceară socoteală pentru cele întîmplate peste noapte cu fata. După masa de prînz, îl rugară să recitească ultimele capitole.

Espinosa dormi după aceea îndelung, un somn neliniștit, întrerupt de persistente lovituri de ciocan și de presimțiri tulburi.

[...]

(fragment din Cartea de nisip. Proză completă, vol. 2, traducere de Cristina Hăulică, Editura Polirom)