De curînd am jurizat un concurs de versuri scrise de copii din toată țara. Ce m-a bucurat a fost să văd că am primit textele a peste o sută de participanți (pentru doar trei zile de jurizare, dar asta e altă poveste). Ce m-a șocat însă a fost să aflu ce credeau ei că înseamnă poezie, ce li s-a transmis, mai bine zis, că ar însemna. O bună parte erau ode stîngace închinate mamei, doamnei învățătoare și naturii. Asta ar fi fost OK, dacă nu erau scrise într-un limbaj care ar fi făcut să crească inima în pieptul oricărui activist de partid din anii ʼ80. Cîteva creații erau de inspirație religioasă. Din păcate, inspirația literară evitase să se pogoare la rîndu-i asupra lor. Ce m-a marcat a fost faptul că, indiferent de zona geografică din care proveneau, creațiile erau extrem de asemănătoare. Parcă un computer le-ar fi dictat versuri create anume pentru a le șterge orice urmă de personalitate. Cel mai probabil, o parte erau în mod clar dictate de cineva, căci nu așa gîndește o minte fragedă (dar și asta e o altă poveste). Apoi, totul era impregnat de o seriozitate insuportabilă și am avut nevoie de ceva vreme ca să-mi dau seama ce lipsea: bucuria. Bucuria de a scrie și de a se juca. De a îmbina cuvinte, imagini sau idei – de a se prosti, în sensul cel mai bun al termenului. Lipsa unor modele literare adecvate era evidentă. Copiii ăștia erau hrăniți cu cărți și idei nepotrivite pentru vîrsta lor.

M-am apucat de scris și pentru a încerca să schimb asta. Acum zece ani era încă un vis îndepărtat să scrii, să publici și să vinzi literatură pentru copii în România. Traducerile ocupau cea mai mare parte a pieței, cărțile românești fiind reprezentate, cu cîteva excepții, de lucrări clasice, scrise cu cincizeci sau o sută de ani în urmă. Din fericire, lucrurile s-au schimbat în bine între timp. A apărut o nouă generație de autori valoroși, editurile se străduiesc să găsească mereu alții, încep să apară festivaluri și manifestări dedicate. Asta nu înseamnă că eticheta de literatură minoră s-ar fi dezlipit măcar vreun pic de pe genul ăsta. Am încă prieteni care mă întreabă cînd o să scriu și pentru adulți. Cu alte cuvinte, cînd o să trec și la lucruri serioase.

Probabil că nu-și dau seama ce jignitor sună întrebarea asta. Le răspund invariabil că să scrii pentru copii nu e o evadare sau o paranteză de la ceva. Și că deocamdată chiar n-am de gînd să scriu pentru adulți. Am în lucru cărți care mă vor ține ocupat cîțiva ani de acum încolo și am publicul cel mai mișto la care poate visa un scriitor: empatic, curios, amuzant și deschis la minte. Mi-e greu să-mi imaginez cum ai putea să nu îți dorești să scrii pentru niște cititori aflați la vîrsta formării, a întrebărilor fundamentale. Dacă unul dintre rosturile scriitorului e acela de a schimba ceva în felul de a gîndi al cititorului – și intuiția îmi spune că asta își doresc mulți dintre cei care scriu –, atunci nici o altă vîrstă nu e mai potrivită pentru asta.

De obicei, traseul e invers: un scriitor își închipuie că poate scrie pentru copii doar pentru că are în spate o carieră de scriitor pentru adulți. Ceea ce nu e în mod automat valabil. Literatura pentru cei mici e un gen de sine stătător, cu reguli proprii, pe care nu strică să le cunoști înainte de a te apuca de ea. Și partea bună e că nu te oprește nimeni să le încalci – ba chiar e de dorit s-o faci. Cu un mic amendament: să-ți iasă. Adică să scrii bine.

În sensul ăsta, un element pe care îl consider vital e felul în care te raportezi la cititori. Da, cunosc teoria potrivit căreia o carte bună pentru copii ar trebui să poată fi citită cu plăcere și cu folos și de către cei mari, dar nu ader la ea decît cu rezerve serioase. Dar cred că-i aproape imposibil să scrii pentru copii fără să știi tot timpul că scrii pentru copii. Bine, există și reversul medaliei, cînd nu te gândești decît la asta, ceea ce dă naștere unei atitudini extrem de nocive, cînd copiii sînt priviți de sus, ceea ce se traduce printr-o lipsă de respect față de cititor. Cred apoi că e important să citești multă literatură pentru copii, clasică, dar mai ales contemporană, ca să fii la curent cu ce se întîmplă în lume. Și ca să nu cazi în capcana de a reinventa apa caldă, adică de a te crede genial și a rescrie aceleași și aceleași povești obosite așa cum, vai, s-a întîmplat în cîteva rînduri. Sigur, n-ar strica să-i cunoști pe cîțiva dintre destinatarii textelor tale, dar asta nu-i neapărat necesar. Și, nu, faptul că ai copii acasă și le-ai scornit în toiul nopții niște bedtime stories care i-au făcut să adoarmă mai repede nu te califică defel ca un bun scriitor. Te califică doar ca un bun părinte.

Pentru că, vorba lui Creangă, una-i una, iar două-s mai multe.

Alex Moldovan este scriitor pentru copii și traducător. A publicat seria de succes Olguța la Editura Arthur.