Nu putem discuta despre opţiunea de studiu în străinătate a tinerei generaţii din România, ignorînd complexele noastre de europeni „marginali“. După cum se ştie, cultura română a fost marcată dintotdeauna de nostalgia Romei (generatoare de purisme, ficţiuni lingvistice şi alte mitologii autohtone), iar începînd cu secolul al XIX-lea, de complexele „ariei periferice“, fascinate de cultura occidentală „de la centru“, dătătoare a unor modele demne de imitat, de transplantat, de adaptat.
 
Una dintre consecinţele acestei poziţionări a fost şi fenomenul de peregrinatio academica manifestat pe parcursul secolului al XIX-lea, cu precădere în a doua sa jumătate, fenomen ce a contribuit decisiv la formarea elitei intelectuale a timpului. Destinaţiile predilecte ale tinerilor români erau, la acea dată, universităţile din Franţa şi Germania, urmate de cele din Austria, Elveţia şi Belgia. Tendinţa de migraţie a studenţilor români spre universităţile occidentale a continuat şi după înfiinţarea universităţilor româneşti (1860 – Iaşi, 1864 – Bucureşti) şi s-a amplificat în prima parte a secolului al XX-lea, devenind o practică instituţionalizată în perioada interbelică.
 
După hiatusul epocii comuniste, cînd mobilitatea externă a persoanelor a fost sever cenzurată, era firesc să asistăm la un reviriment al interesului pentru studiile în străinătate, a cărui intensitate a crescut firesc odată cu intrarea României în Uniunea Europeană. Acest interes, izvorît din vechea noastră nostalgie europenistă (mai nou din fascinaţia visului american), capătă astăzi noi motivaţii, în condiţiile globalizării şi universalizării cunoaşterii, determinînd o migraţie fără precedent a membrilor comunităţii academice. 
 
Aş distinge mai întîi, în interiorul acestui fenomen, categoria din ce în ce mai extinsă a celor care, avînd motivaţii puternice şi performanţe profesionale notabile, precum şi o condiţie materială solidă, pleacă în străinătate pentru a face studii complete (licenţă, masterat, doctorat), cel mai adesea cu intenţia direct mărturisită de a nu mai reveni în ţară. Nu insist asupra eşecului autorităţilor, mult comentat în presă, de a determina reintegrarea în economia/societatea românească a acestor specialişti români formaţi în străinătate prin lansarea unor oferte de muncă atrăgătoare, bine plătite şi conforme cu standardele lor profesionale. 
 
Totuşi, nu pot ignora faptul că mulţi tineri au reprezentări idealizate ale realităţilor/standardelor academice occidentale ori motivaţii superficiale de a studia la universităţi de prestigiu, fiind victime ale unei fascinaţii facile a Occidentului, născută din snobism sau din spirit gregar şi nesusţinută de performanţe individuale. Aceştia au adesea preconcepţii şi atitudini critice stereotipe la adresa universităţilor româneşti, născute dintr-o mai generală autoreprezentare negativă a identităţii naţionale. Alături de tinerii cu adevărat performanţi (olimpici internaţionali, adolescenţi supradotaţi intelectual etc.) care iau drumul Occcidentului, am întîlnit şi tineri români care optează pentru studii în străinătate fără a cunoaşte standardele academice şi care sînt nevoiţi să se întoarcă în ţară din neputinţa de a-şi realiza creditele obligatorii. Tabloul este aşadar mai complex decît lasă să se întrevadă o descriere simplificată în alb şi negru a instituţiilor academice occidentale vs cele româneşti. 
 
O altă tendinţă din ce în ce mai vizibilă este aceea a studenţilor care aleg să urmeze numai un masterat internaţional, de regulă într-un domeniu nou sau conex licenţei, din dorinţa de a deveni mai performanţi pe piaţa muncii. Decizia de a transforma masteratul într-o specializare B (fie ea şi la o universitate străină) este pîndită însă de riscuri la nivelul formării de bază, în condiţiile în care programele de licenţă Bologna de trei ani se dovedesc insuficiente pentru o solidă profesionalizare a individului. 
 
„Demonul“ schimbării nu animă obligatoriu şi pe studenţii din universităţile româneşti cărora li se oferă prin programele Erasmus oportunitatea de a studia temporar în universităţile europene. Constatăm cu surprindere în ultimii ani că numărul celor care solicită astfel de burse este mai mic decît în trecut, ceea ce pare a demonstra că interesează mai puţin schimbul de experienţă, cît obţinerea unei diplome la o universitate occidentală. 
 
Et in Arcadia ero- pare a fi deviza tînărului român de azi, „înveşmîntat în pixeli“, pornit în căutarea pămîntului academic al făgăduinţei. Sînt universităţile româneşti vinovate că nu reuşesc să atragă mai mult prin oferta lor de studii, ca şi prin strategii mai dinamice de marketing şi publicitate? Cu siguranţă că da, deşi factorii ce explică acest exod sînt mai complecşi şi ţin, deopotrivă, de istoria formării elitelor intelectuale autohtone, de mentalitatea socială, de complexele noastre culturale, de performanţele modeste ale economiei naţionale şi, nu în ultimul rînd, de extinderea „satului global“. 
 
Oana Chelaru-Murăruş este conferenţiar dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.