Doamnă profesoară, la începutul acestui an școlar s-a pus iarăși în discuție prezența orei de muzică în orarul elevilor de gimnaziu. Am impresia că biata oră de muzică e hărțuită periodic, nu-i așa?

Din păcate, a devenit un refren al existenței noastre, iar „melodia” a început de prin 2009, cînd s-a umblat la planurile-cadru din liceu. Atunci numărul orelor de educație muzicală s-a înjumătățit, iar de la anumite profiluri disciplina a fost eliminată. După aceea, periodic, primeam semnale conform cărora se intenționa îndepărtarea totală a acestor ore din programul elevilor de liceu. Treptat, s-a luat în calcul diminuarea numărului de ore la gimnaziu, clasa a VIII-a avînd, o bună perioadă, doar o jumătate de oră pe săptămînă. Acum, există inițiativa factorilor decizionali de a scoate din trunchiul comun ora de muzică, adică de a transforma disciplina dintr-una obligatorie într-una opțională. Desigur că, în aceste condiții, nu își mai pune nimeni problema să „apere” prezența muzicii la liceu. După cum se poate observa, direcția este clară.

Nici măcar în ciclul primar nu putem vorbi de educație muzicală; aceasta este înlocuită de „Muzică și mișcare”, disciplină care nu este predată de specialiști în domeniu, așa cum este cazul orelor de sport sau al celor de limbi străine, ci de profesorii învățători. Din păcate, de multe ori, stresul obținerii performanței la matematică și limba română îi determină pe aceștia să mai redirecționeze cîteva ore de muzică și mișcare sau de educație vizuală către disciplinele pe care părinții le consideră „cu adevărat importante”. Percepția generală este că oricum, la noi în țară, oricine știe să cînte și să deseneze, așa că nu mai este nevoie de educație în sensul acesta.

Care este statutul orei de muzică acum în gimnaziu și liceu?

În prezent, disciplina educație muzicală este obligatorie și are destinată o oră pe săptămînă la gimnaziu în școlile generale, respectiv o jumătate de oră la școlile cu profil vocațional. La liceu beneficiază de o oră pe săptămînă la clasele a IX-a, profil uman, de o jumătate de oră pe săptămînă la clasele a IX-a, profil real, precum și la toate clasele a X-a de la liceele teoretice. Liceenii de la profilul economic și de la cel tehnologic nu au deloc această disciplină.

În luna martie, Ministerul Educației a organizat o consultare online cu privire la orarul gimnazial. Părinții, mai ales, au optat să se scoată ora săptămînală de muzică. La fel au pățit și desenul și latina, din cîte înțeleg. Ce-i asta? Ce au părinții cu ora de muzică?

De fapt discuția se referea la scoaterea educației muzicale, a educației vizuale și plastice și a limbii latine din trunchiul comun. În acest fel ele nu mai sînt obligatorii, cel mult pot face parte din disciplinele opționale.

Referitor la opțiunea părinților, putem constata că, în prezent, „succesul” se măsoară în funcție de ceea ce are o persoană, nu în funcție de ceea ce este sau cum este. Părinții, la rîndul lor, își doresc copii de succes care să dețină informații, diplome, carieră, casă, familie etc. Prea puțin mai contează calitatea umană și ceea ce se întîmplă în universul interior al unui adolescent. Ce mai contează o mică depresie, atît timp cît persoana respectivă a intrat la un liceu bun? Cîți dintre părinți își mai pun problema dacă al lor copil este fericit, dacă este un om bun, respectuos, dacă relațiile sale sînt de calitate? Contează doar rezultatele imediate, iar în cazul elevilor vorbim de admiterea la un liceu bun, la bacalaureat sau la facultate.

Capcana în care cad acești părinți este aceea că disciplinele pe care ei le consideră „de umplutură” le formează elevilor tocmai acele competențe transversale care vor face diferența mai tîrziu dintre mediocritate și excelență.

Cînd se cere eliminarea orei de muzică se invocă inutilitatea ei. La ce ar folosi ora de muzică unui copil, unui pre-adolescent, care nu vădește nici o înclinație în această direcție?

În același registru aș putea să vă întreb: la ce îi folosește matematica unui copil care nu vădește înclinație în această direcție? Putem discuta de o anumită „înclinație” pentru fiecare dintre disciplinele sistemului nostru de învățămînt, nu-i așa? Prin urmare, modul acesta de a pune problema este total greșit.

Nici nu este nevoie ca elevii să aibă aptitudini specifice domeniului pentru că educația muzicală în învățămîntul general nu urmărește formarea elevului ca artist, ci ca om. Ea se adresează atît celor mai înzestrați din punct de vedere muzical, cît și celor cu aptitudini în alte domenii. Muzica este accesibilă tuturor. Ceea ce comunicăm cu ajutorul limbajului muzical nu poate fi înlocuit de nimic altceva. Conceptele muzicale permit o abordare transdisciplinară, astfel încît elevii să descopere unitatea acestei lumi prin surprinderea conexiunilor existente între muzică și celelalte discipline, între muzică și viața lor interioară, între muzică și societate.

Pentru a vorbi despre utilitatea educației muzicale și pentru a aduce argumentele științifice ne-ar trebui pagini întregi. Nu voi detalia subiectul. Totuși, îmi voi permite să aduc în discuție următoarea chestiune: lumea în care trăim se schimbă cu o viteză uimitoare. E posibil ca viitorul celor pe care astăzi îi formăm să fie foarte diferit de ceea ce noi abia ne putem imagina, iar toate abilitățile, deprinderile și informațiile pe care se pune mare preț în sistemul actual să fie total inutile posesorilor, întrucît acestea vor putea fi preluate cu succes de inteligența artificială. De exemplu, rezolvarea ecuațiilor, scrierea în limbaje de programare, conversația în limbi străine etc.

Observați că noutățile apar într-un ritm amețitor. Pentru a se putea adapta și pentru a face față schimbărilor rapide, omul viitorului va trebui să dispună de echilibru emoțional, de flexibilitate mentală, de creativitate, de gîndire critică, de empatie, de abilități de comunicare și colaborare. Iar aici contribuie mai ales muzica, desenul, dansul, teatrul, dar și latina sau  celelalte discipline, însă aflate într-un anumit echilibru.

Un alt motiv invocat este lipsa unei minime infrastructuri. Ideal ar fi să existe măcar cîte un pian în fiecare școală ca să poată auzi copilul sunetul corect, ca să nu mai vorbesc despre cîteva alte instrumente. Se poate preda muzică fără o asemenea infrastructură?

Pentru a profita din plin de tot ceea ce se poate face într-o oră de educație muzicală ar fi necesară o sală de muzică în care să existe cîteva instrumente. La liceul la care predau avem o astfel de sală. Deseori mi s-a întîmplat ca în pauze să găsesc elevii în jurul pianului cîntînd  împreună, deși ar putea folosi pauza respectivă în multe alte moduri. Și să nu credeți că e vorba doar de un moft. Este vorba despre nevoia acestor copii de a se exprima prin muzică, de a se conecta, de a se afirma, de a se regla emoțional și de a afla lucruri noi prin intermediul artei sunetelor.

Însă, chiar dacă aceste facilități nu există, potențialul muzicii este imens. Cu puțină creativitate se pot face minuni. Elevii sînt foarte inventivi atunci cînd vine vorba de instrumente muzicale neconvenționale. În plus, percuția corporală este tot timpul la îndemînă, iar boxele portabile sînt de mare ajutor atunci cînd vrem să facem audiții muzicale. Important este cadrul general care să prilejuiască astfel de activități muzicale: ore de educație muzicală suficiente.

Se invocă și gradul prea abstract al muzicii. Se învață elemente considerate prea tehnice, precum cele despre așezarea notelor pe portativ, game, chei muzicale etc. Cei care bombăne ora de muzică ar vrea o oră mai înclinată spre povești din istoria muzicii, elemente de cultură generală. Ce le răspundeți acestora?

Cred că aici vorbim despre o exagerare. Operarea cu elemente de scris-citit și limbaj muzical reprezintă doar una dintre cele trei competențe generale pe care profesorii de educație muzicală le au în vedere în perioada gimnaziului. Acesteia i se mai adaugă exprimarea unor idei, sentimente, atitudini prin interpretarea unor lucrări muzicale, precum și aprecierea creațiilor muzicale, inclusiv a conținutului lor afectiv, atitudinal și ideatic. Poveștile din istoria muzicii și elementele de cultură generală își au rolul lor, însă demersul educativ al unui profesor de educație muzicală nu se poate reduce la acestea.

Domeniul muzical are un limbaj specific. Tot astfel și matematica are un limbaj specific, dar nu am văzut pe cineva să își exprime nemulțumiri în acest sens, pentru că percepția colectivă nu a încurajat acest lucru. Notele, portativele, gamele, cheile aparțin domeniului muzical, așa cum cifrele, numerele, ecuațiile, integralele aparțin matematicii.

Din experiență vă pot spune că pe elevi nu îi încîntă neapărat să își îmbogățească cultura generală prin povești din istoria muzicii, cît mai ales acele activități specifice domeniului muzical, care răspund nevoilor lor. Am aplicat un chestionar elevilor mei în care i-am întrebat ce și-ar dori să facă la ora de educație muzicală. Aflarea de lucruri noi s-a situat pe locul 6 în topul preferințelor elevilor, pe primul loc fiind audițiile muzicale. Reglarea stării interioare, nevoile de conectare, de apartenență sînt cele care primează între 11 și 18 ani. Accesarea unor idei, trăiri, stări, sentimente diverse prin intermediul audițiilor muzicale îi ajută pe elevi în a-și găsi echilibrul interior de care au atîta nevoie.

Ce le-ați transmite factorilor decizionali?

Atunci cînd vorbim despre modificări ale arhitecturii curriculare, deciziile ar trebui luate în urma unor studii de impact bine documentate, realizate de specialiști în mai multe domenii. Cum ar fi ca un doctor nutriționist să introducă în meniul copilului doar pîine și carne pentru simplul motiv că părintele consideră că acestea sînt hrănitoare sau doar dulciuri pentru că acestea îi plac copilului? În cazul unui eșec, vina nu este a părintelui și nici a copilului. Ei își pot exprima părerile oricît și oricum. Vina este a specialistului care nu și-a făcut datoria. Prin urmare, mesajul meu către factorii decizionali este acela de a trata cu multă responsabilitate și profesionalism măsurile pe care le adoptă, bazîndu-se pe informațiile furnizate de către specialiștii din domenii variate, nu doar pe interese de imagine.

interviu de Sever VOINESCU