Idolul, îmi amintește dicționarul, este o reprezentare materială a divinității. Sau, mai exact, o reprezentare confundată cu spiritualul sau divinul însuși devine un idol. Nu reprezentarea materială sau imaginea ca atare ar corespunde unui idol, ci trecerea de la rolul său de sprijin concret la un statut de încarnare a zeului însuși. Idolul devine astfel cel care oprește dezvoltarea spirituală, în loc să fie un far luminos pe o mare. Simplul act de reprezentare nu ar fi suspectat de idolatrie, cel puțin în unele tradiții, ci actul de a transforma un mijloc într-un scop. Reprezentarea divinității ar trebui să rămînă întotdeauna un ajutor, o călăuză pe un drum, fără să fie niciodată un scop al acelui drum.

Mai mult, distrugerea, sau neîncrederea față de orice fel de idee a divinității, riscă să creeze una dintre cel mai problematice forme de idolatrie: paralizia drumului spiritual de către o idee sau o formă concretă duce spre neant. Responsabilitatea denunțării unei forme de idolatrie devine cu atît mai complicată cu cît intră în conflict cu ideea de aderare la o formă de divinitate.

(...) Idolatria este supunerea devenirii spirituale unei separații a corpului de spirit, iar suflul vital, în loc să se transforme în suflu spiritual, se blochează, se oprește într-o singură idee, fixată într-o adorație statică. Transferul energiilor dintre corp și spirit este atunci întrerupt.

(...) Idolatria ia forme diferite, în funcție de natura, mai mult sau mai puțin subtilă sau vitală a energiei noastre. Dacă e să privim, de-a lungul istoriei, obiective sau subiective, putem recapitula toate formele posibile de idolatrie care au existat prin evoluția culturilor, de la cea primitivă la cea evoluată, prinzînd totodată firul narativ care leagă toate dorințele idolatre.

Fie că este vorba de o statuetă-fetiș, o autoritate politică sau religioasă, o ideologie, un partener romantic, esența formelor de idolatrie pare a fi, întotdeauna, proiectarea a tot ceea ce idolatrul simte degajat de energia sa, în energia altcuiva, proiectarea lăuntricului în ceva exterior. „Ceva” și nu „cineva” fiindcă, pentru a ne satisface nevoia de fetiș sau idol, îl vom reduce, întotdeauna, pe celălalt (sau chiar o idee) la un obiect.

Din acest punct de vedere, este posibil să spunem că venerația unui obiect, ca atare, este mai puțin dăunătoare decît reducerea celuilalt la un obiect, cu excepția cazului în care obiectul adorației, imaginea, reprezentarea sau ideea, are funcția de călăuză sau ne ajută în călătoria noastră spirituală. Însă cînd reducem acest tip de sprijin extern la un soi de receptacul al propriilor dorințe, această călătorie este întreruptă.

(Luce Irigaray, Autour de l’idolatrie)