Primăvara arabă s-a terminat demult şi deja peste Cairo a venit toamna, fără ca protestele să fi încetat. Pe 23 octombrie 2011, cu o lună înainte ca Piaţa Tahrir să fie ocupată din nou şi să redevină scena unui masacru cu peste 1500 de răniţi, printre milioanele de postări de pe Blogspot se strecoară o fotografie care ar fi putut trece uşor neobservată, dacă n-ar fi fost vorba de o ţară arabă. Portretul alb-negru al unei tinere care priveşte fix spre obiectiv, un corp adolescentin completat de doar cîteva elemente de recuzită: ciorapi de mătase cu adeziv, balerini roşii, o floare de aceeaşi culoare prinsă la ureche. Fotografia i-a adus lui Aliaa Magda Elmahdy, egipteanca de 21 ani care şi-a descris poza drept un „strigăt împotriva unei societăţi a violenţei, rasismului, sexismului, hărţuirii sexuale şi ipocriziei”, aproape trei milioane de vizualizări şi supranumele de „revoluţionara goală”.

O aură indecentă

În plin anotimp al revoltei de stradă, Aliaa a stîrnit, cu erotismul ei stîngaci, un alt război din care mulţi se miră că a scăpat cu viaţă, ba chiar continuă să scrie pe blogul personal. Popularitatea ei, alimentată de Twitter-aura generată viral, n-a fost un preţ mic, iar miile de comentarii inflamate, ajungînd chiar la ameninţări cu moartea, au scos la lumină un lucru pe care, cu atenţia noastră comprimată de cetăţeni grăbiţi, tindem să-l luăm drept „diferenţă culturală” – tragică, ce-i drept. Pentru musulmani, corpul şi, odată cu el, întreg teritoriul feminin e fortăreaţa cel mai bine păzită, chiar şi în vremuri în care liberalii îşi joacă discursul reformei. Nu doar comentatorii fără nume s-au grăbit să arunce cu piatra „curviei” şi a „bolii psihice” în imaginea femeii; rîndurile lor au fost masiv îngroşate de ziarişti, disidenţi şi liberali stîngişti, aflaţi în plină confruntare cu islamiştii conservatori.

Aproape surprinzător, nu fundamentaliştii au fost cei care au sărit să acopere cu un văl cît mai negru nudul de cîţiva byţi, ci purtătorii însemnelor seculare, speriaţi de moarte că imaginea studentei ar putea fi asociată cu propria idee de emancipare promisă. În faţa zvonurilor, potrivit cărora Aliaa ar fi avut legături cu Mişcarea 6 Aprilie, puternic implicată în protestele care au dus la răsturnarea regimului Mubarak, liderii grupului au negat vehement orice implicare, invocînd imoralitatea de neconceput a unui asemenea gest. La doar cîteva luni după ce în Piaţa Tahrir forţele de ordine făceau teste de virginitate pe bandă rulantă protestatarelor, jurnalistele egiptene s-au distanţat ireversibil de mesajul ei radical, Ethar El-Katatney spunînd condescendentă că îi pare rău pentru biata fată. „Abia dacă are 20 de ani şi deja a luat-o pe căi greşite. Acest lucru o va stigmatiza pentru totdeauna.” La scurtă vreme, o coaliţie a studenţilor la Drept a intentat chiar un proces împotriva lui Aliaa şi a iubitului ei, Kareem Amer, eliberat după patru ani de închisoare pentru atentatul la siguranţa naţională „comis” printr-o postare de blog, invocînd „violarea moralei, incitarea la indecenţă şi insultarea islamului”.                    

Disidenţa feminină

Aliaa Magda Elmahdy, studentă la Universitatea Americană din Cairo şi autodeclarată „seculară, liberală, feministă, vegetariană şi individualistă” (pe scurt, încorporarea unor principii tabuizate sau adoptate mai degrabă sub forma unor cai-troieni), a rămas aproape singură în faţa valului de ostilitate. Cei care i-au venit în apărare au fost disidenţii din afara Egiptului, jurnaliştii şi activiştii din „rezervaţiile” vestice ale democraţiei şi cîteva zeci de femei egiptene care şi-au luat inima în dinţi, fotografiindu-se fără văl şi postîndu-şi imaginile online. Degeaba însă scria Mona Eltahawy, jurnalistă americano-egipteană, că Aliaa este „cocktailul Molotov aruncat spre Mubarakii din capetele noastre, spre dictatorii minţilor noastre”, atîta vreme cît în ecourile Pieţei Tahrir disidenţa rămîne ceea ce pentru noi, europenii, e o manifestare a banalităţii. În fond, mica revelaţie pe care am avut-o, citind nenumărate poveşti ale femeilor din ţările arabe, tocmai aceasta e: disidentă este femeia care nu încearcă să se dezbrace doar de văl, ci şi de prejudecăţi, care vrea să-şi aleagă singură partenerul şi să-l poată părăsi din propria voinţă, femeia care vrea să plece în străinătate fără a-şi consulta soţul, care nu mai vrea să fie biciuită în piaţa publică, care vrea să meargă la universitate şi să fie protejată de lege, fără discriminare.

În timp ce Aliaa îşi susţine convingerile şi continuă să scrie pe blog, unde publică, printre altele, poveştile sîngeroase ale multor altor femei mutilate, violate, constrînse şi hărţuite, noua putere a Egiptului continuă să lucreze la noua constituţie. „M-au violat, Aliaa.ş...ţ Nu ţi-ar veni să crezi ce mi-au făcut pînă mi-au dat drumul. M-au tratat ca pe un cîine, timp de două zile, ba chiar şi-au invitat prietenii să mă violeze şi ei. M-au pus să fac sex cu un măgar, timp în care au rîs de mine, m-au bătut şi m-au filmat”, îi scrie una dintre femei „revoluţionarei goale” care, cu preţul condamnării publice a ajuns un mediator între abuzurile cotidiene şi agora virtuală. În tot acest timp, din viitoarea constituţie, deja înconjurată de scandaluri şi proteste din partea grupurilor invitate la elaborarea ei, dispar articole vitale pentru protecţia drepturilor femeii.

Unul dintre primele articole despre care sursele citate de presă afirmă că ar fi fost eliminate vizează chiar baza pe care s-ar putea sprijini orice tentativă de stabilire a egalităţii dintre cele două genuri. Articolul 68 susţinea, printre altele, că „Statul oferă servicii gratuite pentru mame şi copii. Statul asigură serviciile medicale pentru femei, drepturi sociale şi economice, precum şi dreptul la moştenire ş...ţ. Statul oferă protecţie şi atenţie specială femeilor căsătorite, divorţate sau văduve, precum şi altor femei defavorizate”. Noua constituţie, de la scrierea căreia s-au retras, printre alţii, Sindicatul Jurnaliştilor Egipteni şi Biserica Creştină Coptă, pe motiv că opiniile lor nu au fost luate în calcul, ar mai prevedea scăderea vîrstei de căsătorie sub 18 ani şi relegalizarea mutilărilor genitale.

Poveşti necunoscute

Aliaa, cyber-disidenta căreia i-a fost de ajuns un nud pentru a-i polariza, la rîndul ei, pe disidenţi, trăieşte alături de familia sa într-o ţară unde aproape 90% dintre femei sînt mutilate genital, chiar dacă această practică a fost, oficial, interzisă, în urmă cu cinci ani. Argumentul istoric al acestei traumatizante proceduri îi face loc în naraţiune chiar şi artistul francez Vivant Deno, primul director al Muzeului Luvru, care la 1799 a călătorit în Egipt, în cohorta de capete luminate care îl însoţea pe Napoleon. Deno, unul dintre primii vestici care au făcut însemnări pe marginea vieţii moderne din ţările arabe, îşi nota pe atunci în jurnal că, mergînd de-a lungul Nilului, a întîlnit o fetiţă de vreo 8 ani, căreia îi fusese făcută „o tăietură, deopotrivă crudă şi brutală, care o văduvise de mijloacele satisfacerii celei mai arzătoare nevoi şi, uneori, ale celor mai îngrozitoare convulsii”. Mai bine de două sute de ani au trecut de atunci şi, totuşi, la traversarea cu ochi proaspăt a Egiptului, călătorul ar putea asculta milioane de asemenea poveşti, ascunse sub văluri şi chiar sub fustele de firmă.

În loc de teorii savante cu multe -isme şi rapoarte în care dramele sînt reduse la cifre şi statistici, putem încerca, din cînd în cînd, să ne apropiem de poveştile acestor oameni necunoscuţi, chiar în ciuda barierei lingvistice. Unealtă imprecisă, dar relativ eficientă, Google Translate transformă şirurile de litere arabe de pe blogruile lor în mesaje universale de durere şi furie. Pe Facebook sau Twitter, reţelele care vorbesc succint limba globală, ni-i putem face prieteni pe unii dintre ei, ca să-i mai întrebăm de sănătate şi să le spunem că, undeva într-o ţară obscură, cineva se gîndeşte la ei.

***

Nazar Ahari

În timp ce scriu toate aceste lucruri, într-o închisoare din Teheran își execută cei patru ani de detenție un alt personaj care a ales să-și transforme viața în interfață pentru apărarea drepturilor celor mulți, fie ei copii forțați să muncească, femei abuzate sau deținuți politici. Shiva Nazar Ahari, activist și membră fondatoare a Comitetului Reporterilor pentru Drepturile Omului, are 28 de ani, iar din 2002 pe harta vieții ei s-a trasat un labirint de proteste, rețineri, interogatorii și zile petrecute după gratii.

După ce a studiat ingineria civilă, Nazar Ahari a fost nevoită să renunțe la cariera academică din cauza a două asteriscuri – semnul distinct și aparent inofensiv, prin care regimul iranian îi stigmatizează pe studenții activiști, împiedicîndu-i să mai participe la viața universitară. În anumite cazuri, două sau trei asteriscuri pot însemna, de altfel, exilul sau chiar încarcerarea.

Pentru jurnalista implicată activ în cyberdisidență care, din 2003, a devenit purtătoarea de cuvînt a Comitetului Reporterilor pentru Drepturile Omului, prima întîlnire cu închisoarea a avut loc într-o zi din 2002, cînd se plimba prin librăriile din jurul Universității din Teheran. A fost închisă pentru 23 de zile, dar eliberată după ce familia a plătit o cauțiune de 50.000 de dolari. De la precauția inițială a regimului, care voia să împiedice organizarea unor proteste studențești, a urmat un lung șir de arestări, un continuu joc de șah al ochiului politic omniscient cu mîinile întinse de cetățeni altora ca ei, printre care și Nazar Ahari. În 2009, după realegerea în funcție a președintelui Ahmadinejad, Shiva a fost din nou arestată, după ce participase la mișcările de stradă – pașnice, de altfel – ce sancționau jocul politic. Au urmat 33 de zile de izolare, fiindu-i refuzat contactul cu familia, iar după ce a fost mutată în celulă, un alt personaj esențial pentru destinul tinerei jurnaliste a intrat în scenă: Atefeh Nabavi, o altă studentă-activistă care trecuse, la propriu, prin infernul abuzului insituționalizat, fiind supusă violenței fizice și torturii sexuale.

Odată eliberată provizoriu, Nazar Ahari a continuat să-și ducă mai departe misiunea care, de-a lungul anilor, a costat-o libertatea: a spus povestea deținutei abuzate, lucru care a readus-o în închisoare cîteva luni mai tîrziu. De această dată, lecția trebuia spusă fără echivoc, ia vocea trebuia anihilată cu orice preț. Peste 200 de zile petrecute în izolare, într-o cușcă unde abia dacă se putea mișca. Nici greva foamei n-a reușit să-i aducă libertatea, ba dimpotrivă: o pedeapsă de patru ani de închisoare și 47 de bice, pentru moharebeth (faptul de a fi dușmanul lui Dumnezeu), participarea la întîlniri ilegale ce pun în pericol nezaam (sistemul politic) și diseminarea de materiale propagandistice anti-sistem. Dat fiind că, în genere, pedeapsa pentru răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu este execuția, viața lui Nazar Ahari pare să fi scăpat – pentru a cîta oară? – ca prin urechile acului. Deși tînăra iraniană se află încă în închisoare, iar vocea ei nu se mai poate face auzită de către nenumărații deținuți politici pe care i-a sprijinit și nici de rîndurile din ce în ce mai numeroase de femei care își pierd, pe zi ce trece, drepturile fundamentale, numele lui Nazar Ahari e deja înscris în memoria și agenda de telefon a disidenților iranieni. ”Toți prizonierii politici din Iran, indidferent de ideologiile lor, au un lucru în comun: numărul de telefon al lui Shiva Nazar Ahari. Dacă ea ar fi putut primi pedeapsa cu moartea, este pentru că și-a petrecut zilele în libertate luptînd pentru acești prizonieri, răspunzînd apelurilor lor și ascultîndu-le dramele despre tortură, izolare și alte asemenea încălcări ale drepturilor,” susține un articol publicat pe Forumul pentru Drepturile Omului și Democrație în Iran.

Din nou, traseul acestei femei este departe de a fi singular: Iranul deține recordul întunecat pentru întemnițarea celor mai multe jurnaliste și bloggerițe. De la realegerea lui Mahmoud Ahmadinejad în 2009, cel puțin 57 de activiste au fost arestate, primind pedepse între șase luni și șapte ani de închisoare. Perspectiva se întunecă și mai tare dacă facem o banală revistă a presei din această țară, unde femeilor li se pregătește un viitor distopic. În condițiile în care universitățile iraniene sînt ocupate acum, în proporție de 60%, de studente, decizia insituțiilor de învățămînt, sub degetul apăsător al regimului politic, de a restricționa accesul femeilor la 77 de specializări – de la arheologie, la managamentul afacerilor – cade ca o ghilotină peste milioanele de capete acoperite de văl. În țara unde femeile sînt luate și oferite ca soții de la vîrsta de 13 ani, tendința impusă de la vîrf nu face loc schimbării spre echilibru, nici măcar cu prețul atîtor vieți irosite în întunericul pușcăriilor. Cea mai nouă veste venită dinspre Iran ne anunță că guvernul va restricționa dreptul femeilor de a călători în străinătate, în funcție de acordul tatălui sau al soțului. Poate că, în afară de mesajele trimise în sticle virtuale cum e povestea de față, ar trebui să călătorim cu toții, la un semnal invizibil, spre aceste insule învăluite în teroare.

Andra Matzal este redactor-şef la Think Outside The Box (totb.ro).

ilustraţie de Alina Filipoiu