Primele scrisori au fost descoperite în Mesopotamia, sub forma tăblițelor de argilă, cu semne cuneiforme. După unii asirologi, cea mai veche scrisoare care s-a păstrat pînă azi aparține regelui Dagan (2400 î.Hr.), din Mari, în care își relatează succesele războinice. Într-un sit din vechiului oraș Ugarit, cele mai numeroase tăblițe (sute de exemplare) au un conținut epistolar. Se pare că scrierea cuneiformă nu era monopolul unei minorități de scribi, numeroși bărbați și femei din rîndul elitei știau să scrie și să citească și trimiteau scrisori. Iată ce scria un funcționar din Mari: „Dacă ești cu adevărat prietenul meu, scrie-mi noutățile pe care le-ai auzit“.

În Antichitatea greco-romană exista o adevărată cultură a epistolarității. De obicei, scrisorile erau dictate sclavilor-secretari de către stăpîni și trimise tot prin sclavi sau prin curierii profesioniști (Roma nu a avut serviciu poștal organizat pentru corespondența privată, ci doar pentru cea oficială). Cicero își scria scrisorile singur și socotea, spre deosebire de alții, că e o impolitețe să le dictezi. Cicero distingea între epistola ad familiares (scrisori intime destinate membrilor familiei și prietenilor) și altele severum et gravum (austere și serioase).

Pentru corespondență, grecii și romanii foloseau tăblițele de lemn (două sau mai multe, legate cu sfoară), cu partea centrală scobită și acoperite cu ceară, pe care se scria cu un instrument din metal, stylus. Acestea înlocuiau pergamentul, material scump, în diversele forme de scriere cotidiană, chitanțe, note rapide, fiind foarte utile pentru corespondență. Tăblița avea avantajul de a putea fi reutilizată: destinatarul ștergea mesajul zgîriat pe ceară, netezea și răspundea pe aceeași suprafață. Tăblițele sînt amintite în Iliada lui Homer. În literatura greacă apare prima mențiune a unei scrisori. Este vorba de regele Proitos care trimite o epistolă socrului său, prin Belerofonte, cu indicaţia ca aducătorul ei să fie ucis după citirea scrisorii: „Tocmai în Licia, unde pieirea să-şi aducă el însuşi / Semne de moarte scriind o mulţime pe-o placă-ndoită / Şi poruncind s-o arate crăiescului socru să-l piarză“.

La rîndul său, Ovidiu amintește și el tăblița cu ceară. În Ars Amandi, sfătuiește astfel bărbații: „Cearcă-ntîi vadul cu-o mică scrisoare trimisă drăguței: / Ea va fi sol vestitor al caldei iubiri. Vorbe aprinse așterne pe ceară (…) /. Plece, dar mica scrisoare cu vorbe-așa de dulci ticluită; / Slovele scrise pe măr pe Cydippe-nșelară odată“.

Cydippe este personajul lui Ovidiu, din Heroide, de care este îndrăgostit Acontius. Acesta recurge la un șiretlic: el scrie pe un măr, devenit suport pentru o scrisoare, următoarele cuvinte: „Jur pe Diana că nu voi fi niciodată, Acontius, decît a ta!“. Apoi îl aruncă la picioarele acesteia. Cydippe cade în cursă și citește aceste cuvinte, cu voce tare, în faţa altarului zeiţei Diana. Numai că, odată rostite, cuvintele aveau valoare de jurămînt care trebuie respectat.

Dovezi de afecțiune apar în scrisori păstrate din perioadele elenistice și romane ale Egiptului. În secolul I d.Hr., un oarecare Hilarion, aflat în Alexandria la muncă, îi scrie soției de acasă: „Te rog doar şi îţi cer să vezi de copil, şi imediat ce voi primi simbria o să ţi-o trimit. Mi‑ai transmis prin Aphrodisias: «Să nu mă uiţi!». Cum te-aş putea uita? Te rog aşadar să nu fii îngrijorată“.

În primele secole ale Evului Mediu scrisoarea circulă aproape exclusiv în mediile călugărilor și prelaților (singurii care știau să scrie și să citească). În secolul XI apar primele îndreptare care conțin modele epistolare pentru clerici (sub influența culturii latine clasice, ciceroniene, scrisoarea trebuia să conțină exordiu, narațiune, argumentare, concluzie, precum și formule de salut și de captatio benevolentiae).

Totuși, existau și persoane laice care trimiteau scrisori. Istoricii au descoperit corespondența unor bărbați erudiți cu femeile educate ale vremii. În secolul VI, poetul latin Fortunatus poartă un schimb epistolar cu Radegund, soția regelui francilor, trimițîndu-și poezii religioase. Nici scrisoarea de dragoste nu a dispărut, o dovadă faimoasă fiind tragica poveste de amor dintre teologul Abélard și tînăra Héloïse (secolul XII).

Extinderea circuitului epistolar

Cam în aceeași epocă, în Extremul Orient, Murasaki Shikibu consemnează, în Povestea lui Genji (secolul XI), practica asiduă a schimburilor de răvașe versificate. Codul aulic amoros japonez era de neimaginat în absența acestor mesaje de un rafinament complex. Nu doar calitatea versurilor conta, ci efectul era garantat doar de perfecta armonie dintre tipul și nuanța hîrtiei, măiestria caligrafiei, florile momentului și spontaneitatea trăirii. Nobilii purtau la pieptul chimonoului fîșii de hîrtie pentru că oricînd se putea ivi prilejul unui răvaș de amor. Iată un exemplu: „Făcîndu-i-se dor de vremurile de demult / Cucul de odinioară a poposit iar la gardul casei tale“.

În Renașterea europeană, laicizarea corespondenței se generalizează, erudiții recurg frecvent la practica epistolarității. Iată obișnuințele scripturale ale lui Montaigne: „Scriu răvașele mele totdeauna în fugă și atît de repede că, oricît de neciteț și nesuferit scriu, mai bine o fac cu mîna mea decît să pun pe altul, fiindcă nimeni nu mă poate urmări și nu le trec niciodată pe curat“.

În secolul al XV-lea, italianul Boncompagno scrie o carte celebră, Rota Veneris, un manual cu modele epistolare consacrate artei iubirii (ad usum amantium), cu sfaturi pentru a întreține o relație amoroasă (14 modele sînt destinate femeilor). Printre filele unor manuscrise italiene, cercetătorii au descoperit ascunse scrisori de dragoste. Iată cîteva cuvinte scrise de o amorezată: „Îmi amintesc săruturile pe care mi le-ai dat și frumoasele tale cuvinte: «răcorirea sînilor» («refrigerasti pectuscula»)“.

Secolele XVII-XVIII au reprezentat perioada de apogeu a scrisorii galante, de salon. A apărut și moda de a publica scrisorile, de a le scoate din zona privatului. Celebrele scrisori ale doamnei de Sévigné au fost tipărite de urmași, la 30 de ani după moartea acesteia.

Un efect al extinderii alfabetizării a fost și participarea intensă a femeilor în circuitul epistolar. Numeroase tablouri prezintă femei citind sau scriind o scrisoare, meditînd la fereastră cu o epistolă în mînă. Fetele din rîndul aristocrației și burgheziei aveau la dispoziție culegeri cu modele epistolare, concepute special pentru ele, prin care li se inoculau valori domestice și familiale, devotamentul față de soț și înfrînarea în exprimarea emoțiilor. Pe lîngă modelele impuse, acasă, în internate sau în școlile din mănăstiri, practica epistolară se inflama sub influența scenelor de dragoste din romanele galante, citite pe ascuns.

Secolul al XIX-lea este epoca de aur a corespondenței. Mai întîi apare o întreagă geografie poștală: poștași, curieri, poștalioane, stații de poștă, stații de cale ferată, care nu au făcut decît să intensifice și să faciliteze circulația scrisorilor. Practica epistolară se răspîndește și în mediile populare rurale și urbane. Alfabetizarea de masă a dus la o „democratizare“ a corespondenței.

În ultimii ani a apărut un nou domeniu de cercetare, frecventat de istorici, antropologi și istorici literari: studiul așa-numitelor „scrieri domestice“, cele produse de oamenii de rînd, care țineau caiete de socoteli, caiete de versuri, povestiri de viață, jurnale intime și, evident, scriau răvașe. Să-i dăm cuvîntul lui Roger Chartier: „În cadrul unei istorii culturale redefinite ca loc unde se articulează practici și reprezentări, gestul epistolar este un gest privilegiat“. La noi, asemenea documente sînt relativ ignorate de istorici sau folcloriști. Scrisorile țăranilor români se găsesc risipite în colecţii particulare, dar şi în arhive, biblioteci, institute de cercetare, muzee.

Aceste scrisori nu se pot elibera de mărcile oralității, de formulele de început și de încheiere, de locuri comune, și cele mai multe dintre ele sînt versificate: „Află dragă despre mine, că sînt sănătos și bine“; „Eu îți fac această carte, căci cu fața sînt departe“; „De cînd de acasă am plecat, nici o carte nu mi-ai dat“, „Că pe-aici mi s‑a urît tot umblînd și colindînd“; „Frunză verde cucuruz, vă sărut, aștept răspuns“. Și aceste rînduri simple confirmă faptul că scrisorile sînt o expresie privilegiată a afectivității. În acest sens, Lamartine făcea observația că „familia nu are, precum prietenia sau iubirea, decît un singur gen de literatură: corespondența“.

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.